Discursul populist (sau cine mănîncă poporul?)

IPINGESCU (urmînd citirea): ...A mînca poporul, mai ales, este o greșeală neiertată, ba putem zice chiar o crimă...

JUPÎN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): Ştii că şi aici loveşte bine? Da! Cine mănîncă poporul să meargă la cremenal!

Făcînd un arc peste timp, de peste 140 de ani, replicile caragialiene creionează astăzi, probabil cel mai limpede, dinamica relației dintre un populist și susținătorul său. Acel susținător care, pe de o parte, e prins în mrejele unei retorici pătimașe, iar pe de alta, e instigat la ură contra unui inamic invizibil, dar despre care i se spune că există cu adevărat, sub forma unui căpcăun care „mănîncă poporul”. Inamicul fiind, fără îndoială, cel care nu aderă la politica propovăduită de populist.

Dintotdeauna, discursurile populiste au prins adepți mai ales în perioadele de criză socială, cînd, pe fond politic și economic, apare nemulțumirea, o nemulțumire care e preluată și amplificată de către un lider, charismatic sau nu, însă destul de viclean încît să știe că, dacă va hrăni orice supărare cu suficient de multe cuvinte otrăvite, o va transforma într-o furie. Iar furiile, odată stîrnite, îi vor construi și consolida puterea, asigurîndu-i cea mai credincioasă haită de protecție.

„Populistul are nevoie, în primul rînd, să găsească o masă mare de oameni aflați într-o puternică stare de nemulțumire. Iar pentru a accentua acea nemulțumire, va încearcă să le exploateze resentimentele” – a declarat Patrick Charaudeau, lingvist francez, profesor emerit la Sorbona, cercetător la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique), într-o conferință susținută în 2009, la Institut des Hautes Études de l’Amérique latine (din cadrul Universității Sorbona).

„Însă cum va exploata aceste resentimente? Le va vorbi despre situația economică, insistînd asupra greutăților sociale, asupra condițiilor precare în care trăiesc, asupra disparității dintre bogați și săraci, sau va insista asupra sărăciei generale a întregii națiuni? Le va vorbi despre decadența morală a poporului, despre pierderea reperelor identitare (în special despre pierderea identității naționale), despre regresia mentalității civice și, deci, despre slăbirea legăturilor sociale? Își va descrie adepții ca fiind victime reale sau potențiale? Va insista asupra celor defavorizați, a celor nedreptățiți, asupra celor vulnerabili, care suferă din cauza nesiguranței zilei de mîine și a lipsei de protecție din partea autorităților? Cum reușește, pe scurt, un populist să creeze angoasă într-o comunitate?”

O va face prin indicarea unei surse a răului, susține Charaudeau, care este, cel mai adesea, desemnată în discursurile populiste într-un mod vag: „Vinovatul nu trebuie să fie identificat în mod clar, astfel încît să se creeze impresia că acesta își desfășoară afacerile pe ascuns, sugerîndu-se că, de fapt, există conspirații la nivel înalt. Discursul populist trebuie să convingă oamenii că totul ar merge ca pe roate dacă aspirațiile lor de bine nu s-ar lovi de mașinațiunile acelui sistem, abstract, care blochează întreaga societate”.

Pentru a-și antama vizibilitatea și a-și asigura voturile oamenilor, discursul unui populist nu va conține neapărat un program politic explicit, ci va marșa pe un set de invective și promisiuni, populiștii spunîndu-le oamenilor mai degrabă ce vor să audă: disprețul pentru elite, distanțarea de un trecut „ticăloșit”, stoparea corupției și redarea puterii poporului.

„Astăzi transferăm puterea din Washington D.C. către voi, poporul!” – declara, în primul său discurs în calitate de președinte, Donald Trump, în ianuarie 2017 (la aproape zece ani de la conferința profesorului Patrick Charaudeau). În discursul respectiv, fostul președinte al SUA atingea toate caracteristicile acelui discurs populist semnalate de lingvistul francez: „Prea mult timp un grup restrîns de oameni din Capitală s-a bucurat de beneficiile guvernării, în timp ce costurile au fost pe umerii poporului. Washington a prosperat, însă oamenii obişnuiţi n-au avut parte de această bogăţie. Politicienii au prosperat, dar slujbele au dispărut, fabricile s-au închis. Sistemul s-a protejat, dar nu și-a protejat cetăţenii (...)”.

Bineînțeles, am putea spune că este în firea unui politician să țină discursuri în care să se adreseze „poporului”, pe un ton înflăcărat, și să facă promisiuni – toți au aceste ingrediente la îndemînă, fie ei lideri ai democrației, fie populiști. Totuși, plămada unui discurs populist diferă, pentru că, printre celelalte ingrediente, conține două condimente extrem de puternice, pe care doar ei le au în cămară: pe de o parte, compătimirea poporului, pe de alta, canalizarea revoltei. Amîndouă, otrăvitoare. Pentru că, prin compătimire, le este indus oamenilor un sentiment de victimizare care, mai apoi, este zgîndărit, pînă la transmutarea acestuia în furie.

„Furia ocupă un loc proeminent în viața politică contemporană și explică ascensiunea actuală a populismului și a discursului populiștilor despre criza democrațiilor reprezentative (…), fiind fundamentală pentru interpretarea atitudinilor populiste, fie ele de extremă dreapta, fie de extremă stînga. Apariția unui conflict sau a unor evenimente particulare poate activa furia maselor, deschizînd calea către populism” – afirmă Myriam Benraad, doctor în științe politice și autoarea cărții Géopolitique de la colère: De la globalisation heureuse au grand courroux (apărută în 2020, la Editura Le Cavalier Bleu).

Autoarea amintește și de studiul derulat între anii 2014-2016, în Spania, de către trei cercetători, doctori în științe politice, Guillem Rico, Marc Guinjoan și Eva Anduiza, care a conchis că furia provocată de criza economică a provocat o respingere a tot ce însemna elită și a creat și un val de simpatie înspre ideologia populistă.

„În alte părți, problemele legate de refugiați și migranți sînt cele care au oferit teren fertil și o importantă muniție ideologică mișcărilor și partidelor populiste, care au marșat pe ideea că cei de la conducere au deschis granițele, nefiind în stare, mai apoi, să facă față potopului de oameni care a năvălit în țară. În ultimii douăzeci de ani, mișcările populiste au cules încet, dar sigur, roadele strategiei lor: au triplat numărul de voturi în favoarea lor în toată Europa, fiind acum la putere în zeci de țări (printre care Ungaria, Polonia, Italia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Austria etc.).“

Lou Safra, cercetătoare în domeniul psihologiei cognitive a comportamentului social și politic, profesoară la Sciences Po, Franța, afirmă, într-un articol publicat pe site-ul universității, că, potrivit celor mai recente teorii ale psihologiei cognitive, „emoțiile nu sînt doar o reflectare a stărilor noastre psihologice (cum ar fi bucuria sau furia), ci servesc și unor scopuri comunicaționale. Exprimarea furiei, de exemplu, nu transmite doar intențiile indivizilor la un moment dat, ci este folosită și pentru a propaga informații asupra unor trăsături de personalitate, un element deosebit de relevant în contextul analizei comunicării politice”.

Cu alte cuvinte, manifestarea furiei îi face pe indivizi să pară dominanți, permițîndu-le să se erijeze în figuri puternice și competente – ceea ce, din punct de vedere politic, poate avea consecințe electorale –, exprimarea furiei, susține cercetătoarea, putînd fi astfel folosită ca instrument de comunicare politică. „Probabil că exprimarea acestei furii de către candidații populiști nu este chiar viziunea lor asupra lumii, însă este, cu siguranță, un instrument politic menit să le aducă vizibilitate și să le confere un statut de lider, cel mai capabil de a conduce poporul în vremuri de criză.”

Spre deosebire de un discurs democratic, care se constituie din premise optimiste și pacificatoare, discursul populist instigă, mai mult sau mai puțin, la anarhie. Totuși, cei care se lasă prinși în plasa acestor discursuri nu sînt neapărat anarhiști, ci mai degrabă oameni nemulțumiți, oameni triști, oameni cu probleme. Un propovăduitor al populismului știe că n-ar avea nici o putere și nici n-ar avea nici un interes să-și formeze armate din anarhiști, puterea sa venind din manipularea și exploatarea nemulțumirilor celor mulți. Nemulțumiri pe care, departe de a le rezolva, le zgîndăre, le întărîtă, le asmute unele contra altora. Le folosește, nu pentru, ci tocmai contra acelui popor pe care îl glorifică în discursuri. Însă, dacă ne plîngem că trăim într-o lume violentă, poate că ar trebui să ne uităm puțin și în oglindă, de vreme ce lumea sîntem noi.