Din viaţa micului credincios
Mi-au picat în mînă două cărți dedicate copiilor, scoase de Editura Basilica a Patriarhiei Române. Le-am răsfoit destul de sceptică, avînd în minte manualele de religie des citate de presa română: manuale cu un limbaj care ar veşteji cea mai viguroasă credință şi cu un mesaj lemnos, care i‑ar lăsa visători pînă și pe Sfinții Părinți.
Prima carte, Antologie de poezie religioasă românească pentru copii, mi-a fisurat scepticismul: crezînd că este vorba de versurile leșinate ale profesorilor de religie, întîlnite, uneori, pe site-urile didactice, nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit că autorii poeziilor sînt nume mari ale literaturii române: Eminescu, Blaga, Coșbuc, Arghezi, Nichita Stănescu etc. Versuri frumoase, ilustrații de bun gust, tipăritură de calitate, pe scurt, o carte bună de rînduit în biblioteca elevilor.
Cu cea de-a doua carte, Simbolul de credință pe înțelesul copiilor, lucrurile sînt ceva mai complicate. E vorba de o culegere de povestiri, avînd ca personaj central un copil, Andrei, povestiri care încearcă să explice cele douăsprezece versete ale Crezului prin intermediul unor întîmplări cotidiene. Este, evident, lăudabilă inițiativa Bisericii de a aduce mai aproape de mintea și sufletul copiilor textele, simbolurile și ritualurile religioase. Demnă de remarcat este și construcția cărții: fragmentul din Crez însoțit pe pagina alăturată de povestirea explicativă. Dar:
Motto-ul sub semnul căruia este construită cartea mi se pare neadecvat pentru copii: „Fără credință, nu e cu putință a fi plăcuți lui Dumnezeu“ (Evrei 11, 6). Cartea se adresează unor necunoscători care abia fac cunoștință cu divinitatea. Cum ar putea deci niște copii să îi confere lui Dumnezeu un atît de important rol afectiv, modelator, dacă nu îl cunosc? Poate că ar fi fost mai indicat un mesaj de început care să incite curiozitatea, întrebările, dorința de cunoaștere a textelor religioase.
Cartea se vrea a fi un dialog de inițiere între credincios (părinți, bunici, preoți) și copil. Nu-i reușește, însă, decît un lung monolog despre atributele și puterea lui Dumnezeu. În fapt, cartea este o culegere de texte omagiale adresate Sfintei Treimi, cu rezultatul că orice faptă bună a copilului, gîndul lui curat sau inițiativa onestă apar ca fiind fără nici o legătură cu meritul lui: el nu e decît un instrument al Duhului Sfînt. Am să dau un exemplu: Andrei inventează un joc ale cărui reguli să poată fi aplicate și de prietenul lui aflat în scaunul cu rotile. Se bucură de ideea lui, dar mama i-o retează scurt: „Această idee ți-a venit de la Duhul Sfînt. El este cel care aduce în mintea noastră gînduri bune, bucurie, încredere etc…“.
Scenariul povestirilor este unul neverosimil, artificial, în care copilul este un pretext pentru desfășurarea sui generis a unei catehizări „tehnice“, și nu un receptor curios și atent. Întîmplările care stau la baza reflecțiilor religioase sînt nesemnificative pentru viața reală a unui copil de început de secol XXI: un porumbel care zboară, un arici care se prăpădește de frig, o joacă periculoasă pe lîngă aragaz etc. Întrebările și mirările lui Andrei te duc cu gîndul mai degrabă la un bătrînel credincios, infantil, ușor dezorientat de apropierea morții, decît la un copil: „Părinte, a fost minunat să mă simt în corabia care mă duce la cer!“, „Mamă, de ce se spune că fiul se naște din Tatăl, iar Duhul Sfînt purcede din Tatăl?“, „Cît este de dureros să mori fără nădejdea Învierii!“. Iar replicile mamei par a fi un discurs popesc ținut în fața unor muribunzi: „Ai să‑L vezi, Andrei, toți Îl vedem după ce murim, la judecata care ne așteaptă. Și toți oamenii Îl vor vedea venind în slavă la Judecata de Apoi…“.
Discursul adulților din carte este în neconcordanță cu vîrsta ascultătorului, dar și cu religia bunătății și a toleranței. Accentul cade pe pedeapsă și judecată: „…toată suflarea omenească care a trăit vreodată va primi, după fapte, răsplata sau osînda veșnică“, „Cred că va fi foarte frumos în Împărăția Cerurilor“, spune Andrei. „Da, dacă ne vom învrednici să ne primească Dumnezeu acolo“, spune mama. „De aceea s-a luat hotărîrea să fie botezați copiii cît mai de timpuriu, ca nu cumva să moară și să piardă posibilitatea de a se mîntui.“ „Tată, iartă-mă, mama mi-a spus să nu mă apropii de aragaz și eu nu am ascultat-o!“ „Vezi“, îi spune tatăl, „ai făcut exact ca Adam în rai. Adam din pricina neascultării a căzut. Dar Domnul S-a lăsat întrupat și S-a lăsat răstignit ca să-l mîntuiască…“
Cu ochii țintă la viața de apoi, copilul decide că e timpul să facă primul pas spre viața monahală: „Mă ajuți să îmi adun hainele și jucăriile? Vreau să le dau pe toate copiilor săraci. (…) Și n-am să mă mai uit la desene animate. Şi am să mă rog o oră în fiecare seară. Și am să citesc Sfînta Scriptură…“.
Maria Iordănescu este psiholog.