Zarva extremelor

1 februarie 2017   DIN POLUL PLUS

Ne paşte oare o schimbare de „paradigmă“ socio-politică, ba chiar mentală? Prost e faptul că lucrurile nu se petrec cu binişorul, prin ajustări îndreptăţite, prin mersul inerent societăţii. Ci exploziv, ca un bal al extremelor. Trilurile obsesive ale hipercorectitudinii politice au sfîrşit prin a stîr­ni, în reacţie, fanfara dreptei dure, a unui „tradiţionalism“ reinventat. Litania multiculturalismului a provocat, prin opoziţie, marşul naţionalismelor care ameninţă să şubrezească uniunea europeană. Ţopăitul relativist – în care tema adevărului, a valorilor, a universalului se face zob – a stîrnit, în replică, tropăitul înregimentării sub „valori“ şi „adevăruri“ ţepene, dictate de scenarii, frici, sloganuri de partide radicale.

Iar zarva extremelor tinde să anuleze sunetul elitei, funcţia ei de a orienta – nu manipula – spiritele. O extremă pune la zid atenţia faţă modele, fie ele mari figuri ale culturii occidentale ori intelectuali publici. Condamnă admiraţia sub vina că ea ar stînjeni libertatea individului de rînd, că i-ar jigni autonomia. Au în schimb succes electoral bufonul care se visează salvatorul unei Americi „amărîte“, „defectate“, iar la noi corupţii, penalii. La balul extremelor, individul e „eliberat“ de lecţia elitei – care îl îndeamnă să se raporteze la ierarhii calitative, să cîntărească realist lucrurile, să-şi angajeze responsabilitatea în faţa lor. Aşa că riscă să lunece spre o contra-elită populistă, care îi „gîdilă“ frustrările, iluziile, iresponsabilitatea.

Are credinţa ceva de spus în faţa unei crize unde ciocnirea discursurilor radicale, alăturea cu realul, e mai gravă încă decît situaţia din teren, ea însăşi foarte complicată? Poate că ar fi cîte ceva.

În primul rînd, credinţa nu are ea de apărat prestigiul ierarhiilor calitative? Nu are ea de reamintit consistenţa valorilor, universalitatea lor? Pentru credinţă, şi persoana, şi lumea au drept miez o scară calitativă, o verticală orientată spre Suprem, susţinută de el. Aşa fiind, credinţa refuză relativismul uniformizant, pulverizarea adevărului. În aceeaşi măsură refuză închiderea adevărului în limite regionale, plasarea lui sub o umbrelă izolaţio­nistă. Drept urmare, ea îndeamnă omul – fiecare om – să-şi antreneze discernămîntul, cel spiritual în primul rînd, dar şi cel responsabil faţă de comunitate şi de lume. „Deosebirea duhurilor“ care lucrează înlăuntrul şi în afara noastră, luciditatea, veghea minţii se numără printre exigenţele credinţei. Iată de ce noţiunea de model, de elită, de îndrumător e aici importantă. Cum arată ea? Ce defineşte, de pildă, o figură esenţială a elitei religioase: părintele spiritual? Ce fel de autoritate are el? Pe cazul religios se pot surprinde bine trăsăturile definitorii ale oricărei elite autentice.

Este părintele spirtual un „stăpînitor de adevăr“, care dictează adepţilor o reţetă de viaţă, care le retează reflexivitatea, care le „rezolvă“ căutarea şi astfel le-o anulează? Stînjeneşte el originalitatea discipolului, dezvoltarea, unicitatea persoanei lui? Admiraţia faţă de maestru interzice ucenicilor să judece cu mintea lor, să fie răspunzători faţă de ierarhiile calitative ale lumii?

Lucrurile stau tocmai dimpotrivă. În imaginea lui exemplară, maestrul nu are doar prestigiul superiorului. Portretul său se construieşte pe îmbinarea între autoritate şi colaborare. Ceea ce predă maestrul ucenicului este tocmai lucrarea de sine, îmbunătăţirea de sine. Cu grade de experienţă diferite, şi unul, şi celălalt tind spre acelaşi reper care îi surclasează infinit pe amîndoi. Apoi, maestrul nu face decît să trezească ochiul spiritual al discipolului. E de la sine înţeles că cel din urmă trebuie să-şi parcurgă propriul drum, să-şi realizeze propria preschimbare. În varianta lui bună, maestrul e o transparenţă către Învăţătorul divin. El intervine doar cît e strict necesar pentru a-şi ghida ucenicul. Fiind o figură a dinamicii spirituale, e formativ în primul rînd prin propriul demers şi abia apoi prin discurs, prin lecţia pe care o predă.

Christos, în calitate de Învăţător divin, se prezintă pe sine nu numai drept dominus (Ioan 13, 13), ci mai ales drept călător de urmat. Se califică pe sine drept „uşă“ (Ioan, 10, 7-9), drept cale (Ioan 14, 6). Cognitiv şi existenţial, Logosul întrupat e un trimis, un „pedagog“ care călăuzeşte sufletul. „Transparentul Cuvînt“, aşa îl numeşte Clement Alexandrinul pentru a-i arăta caracterul vectorial, faptul că El îndreaptă spre adîncul dumnezeirii.

Dacă Învăţătorul divin însuşi îşi afirmă vectorialitatea, ce postură are învăţătorul uman faţă de discipolii săi? În cazul că s-ar limita la rolul de dominus, cerîndu-le numai supunere faţă de persoana sa, el ar risca să devină o mască pe chipul fără margini al adevărului. La limită, ar deveni pentru ei un ecran, i ar împiedica să străvadă către ţinta care îi convoacă. „Dă-te la o parte!“, i-ar putea striga discipolii exasperaţi.

Or, lucrurile nu stau aşa. În imaginea lor exemplară, maestrul şi discipolul încep prin a avea o relaţie ierarhică, însoţită subiacent de o potenţială colegialitate. Actualizarea acestei colegialităţi e rodul unei relaţii izbutite. Un învăţător priceput se străduieşte să-şi conducă cu autoritate elevii către condiţia de colaboratori. Se străduieşte să facă din ei soţi de drum. Se aşteaptă ca propriul mers să fie întărit de avîntul şi de creativitatea lor, să devină călătorie umăr lîngă umăr. Un mare hermeneut ca Origen, de pildă, nu se consideră deţinător de adevăruri în privinţa sensului Scripturii. E un om cu ştiinţa cercetării, nu un posesor de certitudini pe care să le impună celorlalţi. Are mereu grijă să se păstreze ca „transparenţă“ între discipoli şi Cuvîntul pe care îl interpretează. Prin comentariile sale le oferă „prilejuri de contemplaţie“, care să-i stîrnească să se confrunte ei înşişi, direct, intim cu Cel care dă sens Scripturii. Într-un pasaj citat de Henri Crouzel, Origen defineşte astfel oficiul de hermeneut: „Omul sugerează cîteva idei. Să ne gîndim, de pildă, la Pavel dîndu-i învăţătură lui Timotei: Timotei primeşte de la Pavel îndrumări şi merge el însuşi la sursa adevărului din care a venit Pavel; se împărtăşeşte din ea şi Timotei devine egalul lui Pavel“.

La Cina de Taină, cînd îi hrăneşte cu învăţătura sa pe ucenici pentru a-i antrena în propria ascensiune, Iisus marchează tocmai trecerea lor la condiţia de intimi. „De acum nu vă mai zic slugi, […] ci v-am numit prieteni“ (Ioan 15, 15). 

***

Cam aşa arată autoritatea părintelui spiritual, figură a elitei religioase. Credinţa îndeamnă fiecare om să-şi ascută judecata, să-şi amplifice înţelegerea, la limită să tindă spre condiţia de „prieten al Logosului întrupat“. Iar strădania de limpezire a minţii se referă desigur la realul transcendent, dar şi la realul imediat. Credinţa pune puternic tema persoanei şi a responsabilităţii ei faţă de amîndouă. În Occidentul de azi, ameninţat de balul extremelor, ea poate fi una dintre instanţele care reamintesc exigenţa discernămîntului. Poate pune în conştiinţa noastră un echilibru vertical, din care să judecăm realist criza în care ne aflăm. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons

Mai multe