Watteau şi promisiunea iubirii

27 martie 2013   DIN POLUL PLUS

Orice operă există autonom, indiscutabil – dar împlinirea deplină, în cititor sau în privitor, depinde şi de relaţia unică pe care, în mod imprevizibil, excepţional, acesta o stabileşte la un moment dat. Opera se colorează atunci de subiectivitatea sa, care rezonează mai intens sau mai profund decît de obicei. Asemeni celor erotice, există climaxuri ale recepţiei artistice: ele sînt indisociabile de alianţa „dublului“. Opera îşi aşteaptă partenerul şi satisfacţia depinde, în mod diferit, de fiecare dintre noi! Apoi, statuia sau tabloul devin din nou disponibile – asemeni unor curtezane neobosite – în timp ce eu conserv în memorie evenimentul. Îl port în mine, reper definitiv pentru muzeul sau biblioteca imaginară – patrimoniu personal, ce se constituie totodată graţie unor întîlniri cu creaţii exterioare, geniale, ca şi aptitudinii mele de a reacţiona, de a reverbera! Astfel, îmi constitui un capital artistic propriu, al cărui autor sînt, în parte! Prin hazard, căci ea nu are nimic previzibil, această veche convingere s-a reactualizat, privind expoziţia de la Bruxelles, „Watteau şi muzica“. Nu redescopeream nimic în particular, dar, esenţial, descopeream totul, într-o după-amiază înzăpezită!

Brusc, Watteau mi-a apărut ca un precursor al impresioniştilor, ca un pictor a cărui inovaţie nu a fost sesizată deplin. O pictură a eliberării de saloanele cu oglinzi ale Versailles-ului, a părăsirii interioarelor luminate cu sfeşnice aprinse regulat, a perucilor şi a conversaţiilor mondene. La Bruxelles, cînd vedeam schiţat un colţ de peisaj ca în Corot, cînd un cer îl amintea pe Turner – astfel descopeream nevoia lui Watteau de aer liber, de respiraţie şi vegetaţie. Nu-mi erau necunoscute convingerile des repetate privind artificiul acestei naturi. „Copacii lui Watteau sînt ca personajele sale, cerul său e pictat pentru ca aceşti copaci să crească sub el“ – scria Craig, marele reformator pe care, din întîmplare, tocmai îl citisem înaintea acestui voiaj precipitat. Comentatorii confirmă această interpretare ce mi se părea a fi în permanenţă contrazisă. Watteau a pictat nostalgia unei naturi pe care Ludovic al XIV-lea o exclusese timp de un secol şi pe care, acum, el o descoperea, o explora şi exalta. Fiecare arbore pare a fi ieşit din observaţia unui îndrăgostit de peisaj, fiecare poiană – din aceea a unui amant care s-a odihnit şi a iubit acolo. Nu o natură de atelier, ci o natură de plein air – de aer liber, iată ce oferă el. O natură necesară... respiraţiei – mi-am zis, naiv, dar, apoi, confirmat – cînd am aflat că, lui Watteau, plămînii îi erau bolnavi şi resimţeau, în permanenţă, nevoia de aer. E ceea ce, secret, a mărturisit el, cel dintîi – şi eu, surprins, recunoşteam. Opera unui ftizic, căruia escapadele externe îi sînt proscrise şi, de aceea, el le exaltă şi imaginează. Acest plein air nu e simplu „realist“, cum afirma Craig, e mai mult decît aceasta, este expresia unei frustrări. Ea pare a reprezenta fondul subteran şi disimulat al operei unui artist care tuşea, ca Cehov, şi se ştia condamnat. Destin ce se consolează printr-o iubire inevitabil scurtă, printr-o privire pe fond de melancolie.

Watteau n-a pictat peisaje autonome, ca succesorii săi impresionişti, nici nu le-a redus la o prezenţă miniaturală, ca predecesorii săi flamanzi – el le-a învestit de personaje ce participă la ceea ce opera lui va crea, ca termen, „les fêtes galantes“. Sărbători care n-au violenţa brutală a chefurilor din Brueghel, nici senzualitatea animală a petrecerilor lui Rubens. El pictează întîlniri şi jocuri ce par a se plasa toate sub semnul unei „promesse de l’amour“, a unei treziri a simţurilor, fără a implica certitudinea împlinirii. Joc erotic, mai degrabă decît act. O perspectivă, o speranţă, o ipoteză! Şi de aceea, poate, la Watteau atît de des doamnele se dismulează în spatele unei măşti sau, dimpotrivă, o ţin în mînă, ca un accesoriu indispensabil acestei lumi în reprezentaţie. O lume a deghizării generalizate! În adunările mondene pe care le propune, Watteau integrează personaje de commedia dell’ arte, figuri recunoscute şi prezente, regăsite în saloane după revenirea actorilor italieni alungaţi la sfîrşit de secol XVII şi reveniţi la Paris în 1718. Arlequin, Pierrot... Ei sînt identificabili, costumul şi masca făcînd parte dintr-un alfabet binecunoscut în epocă! Privesc aceste apariţii „teatrale“, personaje rătăcitoare, şi, uimit, descopăr că ele se insinuează în societate în afara spaţiului scenic instituţional rezervat. Watteau plasează în poezia autentică a peisajelor o societate contaminată de teatru! Iată-i contradicţia proprie pe care, constant, o cultivă.

Expoziţia a fost iniţiată de William Christie, celebrul dirijor care a iniţiat descoperirea barocului muzical împreună cu ansamblul său, Les Arts Florissants. El e la originea uneia dintre cele mai nebănuite revelaţii teatrale, Atys de Lully, pus în scenă de Jean Marie Villégier acum 30 de ani. (Fascinat, un milionar american a plătit, în stagiunea trecută, reluarea integrală a spectacolului! Aceasta-i o iubire de spectator!) Acum, Christie expune tablouri, sanghine şi gravuri acompaniate de – termen splendid! – „galerii sonore“ ce ne permit să privim muzicienii lui Watteau, ascultînd la căşti muzica pe care o interpretează: Scarlatti, Corelli, Lully, Charpentier! Şi cum să uit acest moment de graţie cînd, în expoziţie, un grup de tineri muzicieni descifrau o melodie italiană expusă într-o vitrină discret luminată. Eu priveam o schiţă, iar ei fredonau a capella... Uniune a artelor ce captează spiritul unui secol. Watteau n-a cîntat, se pare, la nici un instrument, dar s-a consacrat muzicii şi interpreţilor ei. Schiţe şi gravuri abundă în violonişti şi chitarişti, a căror gestică el o surprinde cu o rapiditate fără de egal, căci pictorul nu se despărţea nicicînd de carneţelul său de crochiuri, dintre care multe sînt expuse aici. Figuri şi fragmente, aproape toate neterminate, braţe şi instrumente separate, flash-uri de artă, separate prin suprafeţe albe, intacte, neexploatate. Ele constituie un fel de arhipelag de apariţii fulgurante, ce-mi amintesc de partiturile lui Mozart, a căror scriitură relevă o egală nervozitate. Artişti înrudiţi!

Aflu aici că Watteau nu a cîştigat le Prix de Rome şi, astfel, nu a făcut experienţa Antichităţii şi nu s-a supus la ceea ce constituia regula premiului – cultul „marii forme“ mitologice –, şi nu a primit comenzi regale cu tot ceea ce implicau ele ca fast somptuar şi celebrare retorică. Eşecurile – conclud – l-au salvat! Ar fi putut, oare, fără ele, să prezerve această libertate lejeră care farmecă, această subiectivitate discretă care seduce, acest gust pentru expresiile „minore“ care contribuie la modernitatea generală a operei sale? Prin aceste refuzuri oficiale, sensibilitatea proprie oricărui bolnav de tuberculoză – ca Watteau – n-a fost contrariată de imperativele cărora li se supune orice artist curtezan, chiar dacă genial! Watteau a fost un om al secolului, dar nu al Puterii. De aceea, poate, a părăsit palatele pentru a se refugia în peisaje, a ignorat teatralitatea oficială pentru a salva intimitatea afectelor. Intimitate indispensabilă, proprie protagoniştilor lui Watteau: tineri toţi, tulburaţi de „confuzia sentimentelor“ şi indiferenţi la prerogativele puterii. À l’entre-deux, între muzică şi teatru, refugiaţi în colţuri de pădure sau oaze de linişte, ei uită violenţa lumii şi se încred în liberatea jocului. Un joc pasager, un preambul de intrare în viaţă, un „instant supendu“ – clipă suspendată, clipă trecătoare. Fără trecut nobil, nici eternitate securizantă, ei se consacră prezentului. Dar Marivaux, adevărat „dublu“ al lui Watteau, va dezvălui pericolele jocului, tristeţile teatrului, eşecurile iubirii juvenile. Cealaltă expoziţie pe care am putea-o imagina ar fi: Watteau şi teatrul!

La Bruxelles am descoperit frecvenţa uitată a unei figuri: aceea a copilului. Dacă, un secol mai tîrziu, la sfîrşit de veac XIX, „moartea copilului“ devine un motiv frecvent, aici, el se detaşează liber, spontan, neafectat de perspective sumbre. Cît de straniu e însă tabloul ce-i integrează, într-un spectacol de commedia dell’arte, ca şi cum, implicit, li se anunţă astfel destinul: viaţa le va fi plasată sub semnul teatrului. Privind aceste suite de copii ce revin la Watteau, mă întreb: optimism al pictorului sau al secolului? Alţi copii li se alătură, copii negri, veniţi de altundeva, aşa cum, în La Dispute a lui Marivaux, apar servitori negri! Mă bucur să-i descopăr, secreţi şi prezenţi alături de prinţi şi prinţese. Nici urmă de discriminare rasială aici! Şi această coabitare juvenială între o prinţesă şi un paj negru, o am sub ochi, graţie unui tablou recent cumpărat!

Watteau a iubit personajele văzute din spate, s-a exersat pentru a le desena şi sesiza. Dar totodată, mă întreb: nu sînt ele indicele acestei melancolii secrete care-i traversează opera, personaje ce se îndepărtează de prezent pentru a se dirija spre... Citera, spaţiu al refugiului şi resemnării?!

Geniul unui artist îi marchează integral opera, dar privitorul, în stare de disponibilitate particulară, îl identifică, fascinat, uneori, într-o singură pînză. Ca mine aici, văzînd Căsătoria, unde, dincolo de referinţele flamande, ceea ce captează privirea e o pînză roşie, fundal exaltant pentru mireasa împodobită de flori! Pînză ce evocă motivul vechi, italian, al apariţiei Fecioarei, dar totodată, pînză care mi se pare a fi expresia unei libertăţi plastice explicit indiferentă la orice constrîngere descriptivă, un monolog plastic! Roşul e sîngele miresei virgine, dar şi bucuria lui Watteau de a insinua acest roşu neaşteptat, în sînul pădurii festive! Un scenariu şi un artist, reuniţi printr-o culoare!

Ieşind, am înţeles că secolul al XVIII-lea a desenat unul dintre cele mai seducătoare triunghiuri ale artei: Mozart – Marivaux – Watteau! La toţi trei m-am gîndit, lăsîndu-i, succesiv, să apară, să dispară, să revină.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Mai multe