Voia Celui Preaînalt

Mă fascinează dintotdeauna dialectica monoteismului. Poate că expresia „cele trei monoteisme avraamice” – nelipsită de o sugestie creștin-trinitară – este în fond cam neinspirată întrucît, ar spune teologii scrupuloși, duce gîndul la triteism. Evreii și arabii sînt semiți și iată că nu se înțeleg, ba chiar se urăsc și consideră că nu mai au loc pe lume unii de alții. Creștinii – de toate neamurile (convertite la remarcabil de coerenta hristologie paulină) – au fost multă vreme, nu peste tot și nici sistematic, exponenții unui antisemitism de care azi, în lumea postmodernă și democratică, ne rușinăm pe bună dreptate. Atunci cînd se lasă luați prizonieri de grupurile lor fundamentaliste, ultimii veniți – musulmanii (tot mai rar arabi și tot mai des asiatici sau africani) – par încremeniți în jihad, pe care nu-l mai interpretează și trăiesc în termenii bătăliei lăuntrice pentru ameliorarea spirituală, ci în cheie revanșard anti-occidentală. Multă lume crede în coexistența fertilă a celor trei tradiții ieșite din „coapsa” primului Patriarh (el însuși un străin venit din Chaldeea), așa cum va fi fost ea posibilă în califatul iberic de Cordoba sau chiar înaintea aceluia, la Bagdad și Damasc, numai că memoria idealizată a veacurilor de mult apuse nu vindecă rănile prezentului, atît de vizibile la Ierusalim, unde fiecare comunitate venerează locuri sfinte. 

După ce politica și ideologiile au infectat în fel și chip toate aceste ramuri ale revelației primordiale, candidele inițiative de dialog interreligios și-au pierdut deopotrivă eficiența și prestigiul, vădind limitele păcătos omenești ale liderilor orbiți de patima întîietății, dar și obtuzitatea visceral agresivă a maselor fanatizate. În toate taberele au fost și vor mai fi făcători de pace, numai că vocea lor e ușor sufocată de vanitatea, inerția, ignoranța și fantasmele majorităților descreierate. Detectăm lesne sursa acestor lamentabile confruntări în numele adevărului: monoteismul e prin definiție exclusiv. Cînd trei tradiții și-l revendică, e inevitabil ca ultima, în ordine cronologică, să instrumentalizeze tema „apogeului”. Evreii n-au recunoscut în Hristos pe Mesia, creștinii au oscilat între iudaizarea credinței lor și antisemitismul teologic (bazat pe acuzația „deicidului”), iar musulmanii văd în Mahomed pecetea profețiilor, suma revelației, culmea unui proces istoric pe care supremul mijlocitor ridicat dintre beduini îl ilustrează fără rest. Ca religii organizate – cu dogme, ritualuri, drept canonic și hermeneutică a textelor sacre –, iudaismul, creștinismul și islamul nu s-au privit niciodată ca fețe ale unui adevăr transcendent, capabil să le înglobeze diferențele, ci s-au contemplat cu gelozie, admirație mută sau frică: evreii rămîn poporul ales, socotind că Yahve le aparține definitiv, creștinii văd în Noul Testament desăvîrșirea și dezmărginirea celui Vechi, pe cînd musulmanii nu scapă de rivalitatea originară dintre fiii lui Noe și se declară oripilați de ideea că Dumnezeu are un Fiu întrupat ca om... 

Atacul Hamas asupra Israelului a reaprins un război care își cască din nou hăul de victime civile, ticăloșii transmise pe TikTok și propagande încrucișate, sub privirea cam neputincioasă a ONU, UE și chiar a SUA. Și cu folosul obscur al unor actori geopolitici toxici, precum Iranul ayatollahilor sau Rusia lui Putin. Sîntem alături de Israel, unica democrație din Orientul Mijlociu și avanpostul Occidentului hi-tech la porțile unei Asii turbulent-totalitare, dar avem și stîngiști pro-palestinieni sau antisemiți drapați în cavaleri ai salvării celui slab, așa că vom reintra în spirala polemicilor fără cap și coadă. Cele trei monoteisme, reunite în micuța cetate a regelui David și pe ruinele mărețului templu solomonic, vor continua să scrie istoria nemiloasei lor coliziuni. Zidul Plîngerii, biserica Sfîntului Mormînt și moscheea Al-Aqsa ocupă la Ierusalim kilometrul zero al unei dărnicii divine cu care oamenii n-au știut niciodată ce să facă, pentru a împlini voia Celui Preaînalt.