Vocaţia propovăduirii (III)

3 noiembrie 2007   DIN POLUL PLUS

- predica: prospeţime vie a Evangheliei sau bîjbîială nevertebrată? - Rămînem încremeniţi în faţa înţelepciunii, cu care este înfăşurat cuvîntul, dar nu catadicsim să-i mişcăm "nici cel puţin cu un deget" (Lc. 11, 46) viaţa, lumina, sensul şi focul de care e învăluit. Aşa se întîmplă că e mult mai comod să deschizi o carte de predici - vai, poate redactată şi asta în cabinetul de studiu, cînd ar trebui să fie un ecou al propovăduirii de pe amvon, adevăratul "birou" de redactare al acesteia! - şi să-ţi însuşeşti "la minut" nişte idei, ca mai apoi să le livrezi credincioşilor. Dacă cineva ar fi înzestrat cu atributul omniprezenţei şi ar face un tur ca puterea gîndului pe la toate bisericile, în duminici şi sărbători, ar rămîne profund, poate năuc de "mişcat" de simfonia, de puterea de clonare a temelor dezbătute. Nici să se fi înţeles, în prealabil, nu puteau să fie aşa de "identici" în abordarea temelor de predică. De ce această consubstanţialitate negativă? Aproape toţi au drept sursă de inspiraţie aceeaşi carte de predici (altfel excepţional de bună). Şi uite aşa, an de an creştinii sînt supuşi unei torturi predicatoriale, de către unii slujitori "neslujiţi" de cuvîntul Domnului. Cărţile de predici îşi au rostul lor bine definit în activitatea preotului: de a-l scoate dintr-un impas; dar acest "impas" să nu fie o concretizare a acţiunii de xeroxare a ideilor din tratatul omiletic consultat, ci zămislirea altora, noi, proaspete, pline de viaţă, mereu capabile să hrănească sufletul celui flămînd după orizonturile pe care le poate deschide cuvîntul Domnului. Ne-a fost dat să auzim, de nenumărate ori, din partea preoţilor: "Sînt în pană de idei, nu am ce să spun la predică, trebuie să scotocesc ceva...". "Pana" asta de idei mai are în spatele ei şi alte "pene", penele lipsei de rugăciune, meditaţie şi studiu. O "pană" atrage altă "pană". Parcă ne vine să parafrazăm cuvintele Psalmistului: "Adînc pe adînc cheamă" (41, 9), "pană pe pană cheamă" (iertată fie-ne această asociere!). Există un război surdo-mut între cei care pledează pentru conservatorism şi cei care sînt pentru o emancipare fără margini a limbajului predicatorului, a veşmîntului în care e îmbrăcat cuvîntul dumnezeiesc. Adevărul e undeva pe la mijloc. Sinteza dintre cele vechi şi cele noi, dintre conservatorism şi emancipare, dintre parfumul limbii arhaice şi prospeţimea limbii moderne. Parfumul şi prospeţimea fac casă nespus de bună împreună. Trist e că în vremurile noastre nu mai detectăm preocuparea nici pentru varianta arhaică, nici pentru cea modernă. Găsim, în schimb, la tot pasul, o inexplicabilă şi intensă preocupare "nepreocupată" pentru limbajul de lemn, exprimarea adevărurilor frumoase şi adînci într-o manieră dezgustător de dezgustătoare. Lipseşte aproape cu desăvîrşire grija sfîntă pentru cuvîntul rostit frumos, elegant, bine şi contemporan. E ameţitor lucru să-ţi fie dat să auzi un adevăr evanghelic înfăşurat într-o exprimare şi rostire năucitor de schimonosite. Nu mai amintim cazurile de profundă letargie faţă de normele gramaticale. Paradoxul stă în faptul că se plîng şi intelectualii, şi oamenii simpli. Intelectualii (desigur, cînd nu e vorba de mofturi lingvistice) se plîng de modul cum este rostit cuvîntul Domnului, că se vorbeşte aşa de inadecvat, neîngrijit, fără consistenţă, iar creştinii simpli (de fapt, şi intelectualii sînt nişte simpli creştini, în sens de simplitate, înţelegînd prin aceasta promovarea, cel puţin, a examenului la capitolul "bunul-simţ") - de faptul că predica e "prea grea", prea sofisticată, prea filozofică. Cum se explică acest fenomen de nemulţumire? În cazul descris, preotul, folosind un limbaj pretenţios, adică inaccesibil publicului larg (foarte teologizat - un fel de "clericalizare" a limbajului -, crezînd că în faţa lui are studenţi de la Teologie, sau foarte împopoţonat de neologisme, multe, poate, create de el) şi neposedînd proprietatea cuvintelor, atrage cu brio confuzia şi indignarea şi-a unuia, şi-a altuia. Predica ajunge să fie spînzurată undeva între limbajul academic, pretenţios, şi lipsa de proprietate a cuvintelor. În cazul din urmă, cuvintele sînt cele care îl posedă pe preot, şi nu preotul posedă cuvintele. În acest fel, se declanşează babilonia cuvintelor şi a sensurilor, care face ca slova dumnezeiască să-şi "piardă" (mai exact să-i fie pierdută) din savoare şi prospeţime, din actualitate şi frumuseţe. Lipsa de proprietate semantică a cuvintelor te aruncă încet, dar sigur, în sterilitatea gîndirii şi a inimii, uşor transmisibilă şi auditoriului. Bineînţeles, nimeni nu se aşteaptă ca toţi predicatorii să fie nişte virtuozi ai cuvîntului, care să-i electrizeze pe cei care-i ascultă prin ceea ce le spun. Fiecare cu darul primit. Totuşi, noi considerăm că există un dar "minim" care ar trebui să fie prezent în/la toţi: conştiinţă responsabilă faţă de cum rosteşti cuvîntul sau faţă de cum te rosteşti în faţa celuilalt. Nimeni nu ne împiedică de la o pregătire prealabilă a cuvîntului de învăţătură. Tema să fie proaspătă, şi nu rîncedă, vie, şi nu moartă, puternică, şi nu anemică în conţinut, grevată întotdeauna pe Scriptură, Sfinţii Părinţi şi, de ce nu, şi pe literatură, poezie, istorie etc. În caz contrar, riscăm să transmitem doar idei moarte, fără nici un corespondent cu realitatea, cu ceea ce avem sub nasul nostru, fără nici un ecou în sufletele celor care ne ascultă. Sau se poate ivi situaţia hazlie ca, prin conţinutul predicii, să ne plasăm undeva în secolul al XIX-lea (am vrut să spun Evul Mediu, avînd în vedere predicile apocaliptice şi teroarea religioasă care domneau atunci), uitînd că trăim în secolul XXI, un secol al consumismului, al tehnocraţiei şi al imaginii. "Unii laudă pe un predicator, alţii pe altul..." "Cea mai mare parte dintre credincioşi nu vor să socotească pe predicatori ca învăţători ai lor, ci părăsesc rolul de ucenici şi-l iau pe acela de spectatori de la întrecerile atletice. Şi după cum acolo mulţimea spectatorilor se împarte, unii ţin cu un atlet, alţii cu altul, tot aşa şi în biserică, credincioşii se împart şi ei: unii laudă pe un predicator, alţii pe altul; şi ascultă predicile lor cu dragoste sau cu ură. Dar nu-i numai asta greutatea, ci şi alta, nu mai mică decît asta. Dacă se întîmplă ca un predicator să ţeasă în predicile lui ideile şi cuvintele altor predicatori, atunci este ocărît mai rău decît borfaşii. Adeseori, pe simplă bănuială, fără să fi luat ceva de la cineva, este osîndit ca şi cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile şi cuvintele luate de la alţi predicatori? Nu-i este îngăduit să se slujească des nici de propriile lui cuvinte, pentru că mulţimea obişnuieşte să asculte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-şi desfăta auzul. Stă la predică aşa cum stau criticii la spectacolele de teatru sau la concerte. Şi arta oratorică, pe care am osîndit-o adineauri, este atît de dorită de predicatori, cît n-o doresc nici sofiştii, cînd sînt siliţi să se ia la întrecere în cuvînt unii cu alţii. Viteaz suflet trebuie să aibă în această privinţă predicatorul - care să depăşească cu mult puţinătatea mea -, ca să înfrîneze această plăcere nesocotită şi nefolositoare a credincioşilor şi să poată îndrepta atenţia ascultătorilor spre ceea ce le este de folos, încît poporul să-i urmeze şi să i se supună, iar nu să fie condus el de dorinţele ascultătorilor săi." (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, Cartea a V-a, cap. 1, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 149-150.) "Un mare predicator se vede silit să culeagă mai puţine aplauze" "Un predicator mare însă n-are de luptat numai cu invidioşii, ci adeseori şi cu nepriceperea tuturor credincioşilor săi. Nu-i cu putinţă ca toţi credincioşii care vin la biserică să fie oameni învăţaţi; cea mai mare parte a credincioşilor din biserică e alcătuită din oameni simpli şi neînvăţaţi; unii dintre ei sînt mai pricepuţi, dar şi aceştia pot judeca o predică tot atît de puţin cît o pot judeca şi toţi ceilalţi, aşa că abia de se găsesc unul sau doi credincioşi care să fie în stare să judece cum trebuie o predică. Din pricina asta un mare predicator se vede silit să culeagă mai puţine aplauze, ba sînt şi cazuri cînd se dă jos de pe amvon fără să fie lăudat. Predicatorul trebuie să fie pregătit să întîmpine cu curaj toate aceste greutăţi; pe cei care din pricina ne-ştiinţei nu-i pot judeca cum trebuie predicile, să-i ierte; pe cei care din pricina invidiei îi critică predicile, să-i plîngă ca pe nişte ticăloşi şi ca pe nişte oameni vrednici de milă; iar pe el, nici neştiinţa unora, nici invidia altora, să nu-l facă să creadă că a pierdut ceva din talentul său oratoric. Un pictor celebru, care întrece pe toţi ceilalţi pictori prin arta sa, nu trebuie să se descurajeze cînd vede că un tablou al său, pictat cu mult talent, este batjocorit de nişte oameni care nu se pricep la pictură şi nu trebuie să socotească proastă pictura lui, din pricină că o critică nişte necunoscători; după cum, iarăşi, nu trebuie să socotească minunată şi fermecătoare o pictură cu adevărat proastă, din pricină că o admiră nişte nepricepuţi în artă." (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, cap. 5, pp. 157-158). Ilie Trif este preot la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, asistent la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş, doctorand la Facultatea de Teologie din Atena, secţia Patristică şi Istoria Dogmelor, editor al volumului Paradoxul creştin şi cartea tinereţii, Alba Iulia, 2007 (în curs de apariţie).

Mai multe