Vocaţia propovăduirii

Nu este o simplă şi ridicolă constatare faptul că cei de la care te aştepţi să aibă vocaţia cuvîntului bine gîndit şi rostit au o extrem de crudă neglijenţă şi lipsă de consistenţă faţă de acesta. Paradoxal, cuvîntul nu mai este o "curea de transmisie" a unei energii binefăcătoare şi restauratoare. Devine un simplu zgomot sau un sunet frumos, desigur, dacă este acompaniat de un timbru vocal pe măsură. Ne-grija faţă de rostirea şi gîndirea cuvîntului pare să ne cotropească de la o zi la alta. E atîta neglijenţă pentru cuvîntul gîndit şi rostit, încît ajungi să spui că orice cuvînt rostit, aşa cum nu trebuie, rămîne, de fapt, nerostit. Ne-grija aceasta nu e altceva decît netocmirea cuvintelor pronunţate oricum, oriunde, oricît. Rostirea trebuie să fie înveşmîntată într-o haină vie şi cît mai frumos "mirositoare". Veşmîntul cuvîntului e cel care dă vigoare şi prospeţime. Te face să te îndrăgosteşti de el sau îţi provoacă o lehamite cumplită. Şi aici, nu avem în vedere neapărat cuvintele rostite din răutate sau ca efect al micimii de suflet, ci, mai ales, pe cele "bune" şi despuiate de orice umbră de răutate, dar rostite total inadecvat. Deci, pot fi şi cuvinte bune, dar rostite total inadecvat. Cuvinte bune, dar îmbrăcate în haine nespus de ponosite. Acesta e unul din paradoxurile cuvintelor bune. Sînt aşa de "bune" că te uimeşte ponoseala în care sînt înfăşurate. Dar oare ce înseamnă "veşmîntul" cuvîntului? E puterea, prospeţimea şi darul lui de a pătrunde exact acolo unde se cere a fi împropriat, însuşit. Cuvîntul celuilalt capătă viaţă numai atunci cînd e încorporat în universul meu lăuntric, cînd această "încorporare" devine o stringenţă firească pentru mine. În caz contrar, rămîne o simplă înşirare de litere sau cifre. Dar ca să mi-l însuşesc, celălalt trebuie să mi-l rostească şi cu o forţă - nu neapărat decibelică, ci spirituală -, cu o prospeţime care să fie în stare să doboare toate cuvintele "vechi" din mine, să mă supună unui catharsis al înţelegerii. Vechiul trebuie dărîmat sau încorporat de tot ceea ce e nou. Un cuvînt "nou" (citeşte "proaspăt") atunci reuşeşte să-l destrame pe cel vechi, cînd se dovedeşte a fi un cuvînt extrem de seducător prin constelaţia de sensuri pe care o poate declanşa în mine. Să facem un simplu recurs la cuvintele puternice, fondatoare de sensuri vii, oricînd capabile să ne arunce într-un alt mod de viaţă, mai bun, mai aşezat, mai frumos. Şi asta depinde de cît de mult le luăm în serios. Tot cuvîntul spus de Domnul Hristos dă viaţă şi sens existenţei firave a umanităţii. Fiecare cuvînt rostit de El şi surprins de Evanghelie are darul de a inaugura ceva absolut nou, inedit şi întotdeauna iradiant: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri" (Mt. 5, 44); "Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Mt. 6, 33); "Dacă vrea cineva să vină să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie" (Mc. 8, 34); "Eu sînt pîinea vieţii" (In. 8, 51); "Eu sînt Lumina lumii" (In. 8, 12); "Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In. 13, 35); "Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 6); "Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi" (In.15, 13). Şi aşa, am putea cita întreaga Evanghelie. Fiecare cuvînt al Domnului ne plasează într-o împărăţie de sensuri de la care viaţa nu poate să aibă decît o singură posibilitate: să se conecteze ca la o sursă de îmbogăţire şi permanentă împlinire. Nu se poate sustrage. De ce? Sînt atît de adevărate şi de vii, încît orice umbră de ignorare te sorteşte la minciună şi moarte faţă de tot ceea ce dă cu adevărat bogăţie şi consistenţă existenţei noastre. Hristos este "prooroc puternic în faptă şi cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor" (Lc. 24, 19). Să ne amintim de cuvintele inauguratoare de viaţă plenară din istoria Sfinţilor. Observăm că în jurul unui cuvînt sau al unei fraze s-a brodat întreaga lor viaţă. Am putea spune, fără nici o tăgadă, că aceste cuvinte au devenit atît de "proprii" lor, încît fiecare dintre ele cuprinde în inerenţa, interioritatea lui, "datele", "ADN-ul" biografiei spirituale a acestuia. E cuvîntul care a fost în stare să vireze într-o cu totul altă direcţie viaţa lor decît era pînă atunci. În acest fel, cuvîntul devine de-o-fiinţă cu numele. Sfîntul Serafim de Sarov îşi declina viaţa în jurul cuvîntului: "Hristos a înviat! Bucuria mea!"; Sfîntul Siluan Athonitul şi-a ţesut toată viaţa duhovnicească pe enigmaticul, puternicul, luminatul cuvînt al lui Hristos: "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!" (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ediţia a IV-a revăzută, studiu introductiv şi traducere: diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 213). Sînt doar două exemple în care cuvîntul rostit frumos, proaspăt şi viu se cere a fi inserat în viaţă, cuvînt care se extinde, se îmbogăţeşte şi se umple de sens tocmai pe temeiul acestuia. Cuvîntul ca "efect" direct al unei vieţi adîncite în experienţa faptei bune învăluie existenţa şi o face mai vibrantă. Emausul duhovnicesc, iradiat de punctele de foc: prooroc, puternic, faptă şi cuvînt Vom lua ca punct de pornire în analiza noastră pericopa evanghelică a călătoriei înspre Emaus a celor doi ucenici, Luca şi Cleopa. Prinşi în zălogul întristării şi al deznădejdii, Luca şi Cleopa trăiesc experienţa întîlnirii cu Hristos Cel Înviat. În timp ce privirile lor, poate, se amestecau cu pulberea pămîntului şi doborîţi de faptul că toate nădejdile lor au fost frînte în ceea ce priveşte învierea Celui pe care L-au slujit, dintr-odată se simt acompaniaţi de un "străin". Acest "străin" îndrăzneşte să le "tulbure" tulburarea lor, întrebîndu-i - parcă de prisos, ar spune ucenicii: "Ce sînt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?" (Lc. 24, 17). Întrebarea aceasta, a "străinului", Care-i va însoţi în tot drumul lor înspre Emaus, amplifică şi mai mult întristarea lor: "Cum? Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întîmplat în el?" (Lc. 24, 18). Acesta e momentul în care se înfiripă dialogul dintre Străinul-Iisus şi ucenicii Lui. Iisus din Nazaret "era prooroc puternic în faptă şi-n cuvînt" (Lc. 24, 19), a fost dat la moarte, a fost răstignit şi noi, spun ucenicii, nădăjduiam că ne va izbăvi. Ba mai mult, şi nişte femei de-ale noastre ne-au înspăimîntat, spunîndu-ne "că trupul Lui nu este în mormînt", cu toate că au primit încredinţarea că este viu, că este printre noi. E un dialog fascinant. Ucenicii vorbesc Străinului despre "străin", dar fără să ştie acest lucru ("ochii lor erau ţinuţi ca să nu-l cunoască"). Se pare că vorbeau bine şi la măsura Străinului cu care dialogau. Discuţia e preluată de Străin, Care-i admonestează, spunîndu-le: "O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima ca să credeţi toate cîte au spus proorocii" (Lc. 24, 27), tîlcuindu-le toate Scripturile cele despre El. Acest Străin-Hristos nu numai că-i admonestează, dar le şi mistuie "nepriceperea şi zăbăvnicia inimii", împotmolită în deznădejde şi supărare, cu focul cuvintelor pe care le rostea: "Oare nu ardea în noi inima noastră, cînd ne vorbea pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32). Focul cuvintelor lui Hristos a mistuit tot ceea ce era "supărător" din inima lor şi i-a aprins, i-a înflăcărat cu vîlvătaia certitudinii, a credinţei, a sensului că El este viu, este printre ei. Pînă la Hristos nimeni nu a îndrăznit să gîndească vreodată că prin cuvînt inima poate să ia foc, să se aprindă. E cuvîntul unui "prooroc". Ce fel de prooroc? "Puternic." În ce se vede şi în ce stă această puternicie? "În faptă şi în cuvînt." Unde se verifică/văd fapta şi cuvîntul? "Înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor." Inima acestor ucenici s-a aprins iarăşi de sens. Cum va fi arătînd o inimă cu luminile stinse de întunecimea lipsei de sens? Sensul, lumina, viaţa, focul sînt cele care întreţin sau readuc inima omului la împlinirea şi înţelegerea existenţei lui efemere. Sînt combustibilul vieţii lui. Hristos, prin cuvîntul Lui "puternic în faptă", a reuşit să re-aprindă felinarul sensului stins în inima ucenicilor. S-a dovedit a fi "proorocul proorocilor", pentru că totul era o expresie fidelă a ascultării şi a împlinirii cuvîntului Tatălui: "Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" (In. 5, 30; 6, 38); "Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine să săvîrşesc lucrul Lui" (In. 4, 34). Imaginea Emausului poate fi uşor transpusă şi-n realitatea concretă a predicii. Predica - cuvîntul omului despre Cuvîntul lui Dumnezeu (îngăduită să-mi fie această tautologie) - ar trebui să aibă exact "efectul" pe care l-a avut şi cuvîntul-predică al Domnului Hristos pentru cei doi ucenici. Cuvîntul-predică care nu e în stare să ne aprindă şi să ne angajeze la o altă viaţă - mai bună, mai adevărată, mai plenară - se dovedeşte a fi un conglomerat de idei, înzestrat cel mult cu "darul" de a obosi şi de a plictisi. În "Emausul vieţii" (V. Voiculescu) noastre cotidiene, preotul este cel care, în virtutea mandatului de la Hristos şi pe temeiul harului preoţiei primit în dar de la episcop, trebuie să aprindă inimile oamenilor de adevărul unic şi veşnic al Învierii Lui. Trebuie să fie, asemeni lui Hristos, un "prooroc puternic în faptă şi-n cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor". Să-şi reconsidere/redescopere vocaţia de profet. Cuvintele pe care le rosteşte de la amvon trebuie să ni-l dezvăluie ca "prooroc", adjectivat de puternicie. Substantivul "prooroc" e despuiat de orice sens dacă nu e adjectivat de viguroasa slovă "puternic". (va urma) _________ Ilie Trif este preot la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, asistent la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş, doctorand la Facultatea de Teologie din Atena, secţia Patristică şi Istoria Dogmelor, editor al volumului Paradoxul creştin şi cartea tinereţii, Alba Iulia, 2007 (în curs de apariţie).