Visul american

Canalul franco-german ARTE a difuzat recent (încă) un documentar memorabil. Pe durata anului curent, un olandez longilin şi o americancă trăită mulţi ani la Paris şi-au propus să străbată SUA pentru o campanie electorală sui-generis: "Europe for President". Cei doi, autodistribuiţi în rolurile de şef al campaniei şi respectiv candidat(ă), au schiţat un program politic 100% european: asigurare medicală universală, serviciu public de televiziune, laicitate etc. Au umblat cu duba lor "electorală" prin toată America şi au vorbit cu "alegătorii" potenţiali, încercînd să le spună că soluţia pe care o aşteaptă e "made in Europe". Aventura celor doi s-a încheiat la Convenţia Democraţilor, cînd Barack Obama a fost consacrat în poziţia de candidat al Partidului Democrat pentru Casa Albă. De ce mi se pare memorabilă această caravană cinematografică, la prima vedere amuzantă şi, oricum, lipsită de orice debuşeu politic? Pentru că dezvăluie "Zidul" mentalitar care separă SUA de UE. Am rămas şocat de reacţia sutelor de interlocutori filmaţi. Din comentariile lor se vedea că publicul obişnuit de peste Ocean nu ştie aproape nimic despre "bătrînul continent". OK, îţi spui, poate că şi reciproca e valabilă: cîţi dintre noi ştiu să numească, bunăoară, capitala statului Alabama, cîţi cunoaştem detalii precise despre sistemul medical, administrativ sau legal din Statele Unite? Prin urmare, nu este vorba despre doza curentă, inevitabilă şi, pe fond, inocentă, de necunoaştere mutuală. M-a surprins mai degrabă încremenirea "bipartizană" a respondenţilor într-o perspectivă redusă la Mitul propriei Naţiuni şi la idealizarea necritică a Visului American. Una e să nu cunoşti Europa şi alta - să fii atît de sigur că modelul european nu merită, din start, nici o atenţie intelectuală. Trăgînd linie, după vizionarea amintitului documentar, am ajuns la concluzia că principala noastră dificultate priveşte incapacitatea de a (mai) traduce în "americană" limbajul civilizaţiei noastre, aşa cum apare ea în 2008. Cînd simpaticul nostru olandez longilin discuta cu diverşi tipi, căutînd să le explice (de pildă) principiul laicităţii, era luat drept ateu şi întrebat, cu toată candoarea, cum se descurcă în viaţă atunci cînd are nevoie de ajutor. Exemplele de acest fel punctează tot filmul. Ce se poate deduce dintr-o asemenea anchetă sociologică travestită în campanie electorală transatlantică? În primul rînd, urgenţa de a părăsi clişeele de analiză a societăţii americane cu care lucram pînă acum. Ele ne descriau o Americă duală (cea urbană, cosmopolită, multiculturală şi democrată, versus cea rurală, ancorată în valorile familiei, purtătoare de armă şi abonată la vot conservator). Poate că această dualitate constitutivă îşi menţine relevanţa pe plan intern, dar nu şi în judecarea relaţiei UE-SUA. Prin alegerea lui Barack Obama, America a lansat semnalul că doreşte o schimbare şi că-i poate imprima, la patru decenii de la primele lupte pentru drepturi civice, o direcţie "revoluţionară". Dar ea nu mai este America Părinţilor Fondatori (contemporani cu La Fayette) şi nici măcar cea a Debarcării din Normandia sau a Planului Marshall. Ne revine obligaţia de a face un bilanţ de etapă, dincolo de retorica "valorilor comune" şi de sloganurile diplomatice pe tema "spaţiului euro-atlantic". De acord: NATO e la locul sau, iar schimburile comerciale UE-SUA rămîn cheia de boltă a sistemului economic global. Dar mentalităţile celor două societăţi s-au bifurcat radical, independent de succesul aşa-zisei French Theory la UCLA şi de cel al filmelor hollywoodiene în cinematografe europene de cartier. Detectez în automesianizarea societăţii americane un straniu suflu vechi-testamentar, care surmontează clivajele ideologice de suprafaţă şi nu promite nimic clar. Personal, voi vedea lucrurile cu alţi ochi, sperînd că voi reuşi să înţeleg mai bine tot ceea ce credeam, naiv, că rămîne subînţeles.