Viitorul universitar

Într-un roman al lui David Lodge, Thinks… / Gînduri ascunse, ieşit pe piaţă, cu cîţiva ani în urmă, şi la noi (în traducerea de la Polirom a profesorului clujean Virgil Stanciu), unul dintre protagonişti, Ralph Messenger, specialist în IA („inteligenţă artificială“), meditează, la un moment dat, cu voce tare (înregistrată automat de un dictafon sofisticat) asupra destinului lumii academice. Ambuteiajul în care este prins şi şedinţa banală de administraţie de unde vine nu îl impiedică să facă, indirect, observaţii despre Universitatea viitorului: „… Ni se cerea să găsim o formulă prin care să ne asigurăm că un curs de la, să spunem, Facultatea de Studii Comunitare presupune la fel de multă muncă şi merită aceeaşi evaluare ca un curs de la, să zicem, Inginerie Electronică, aşa încît Universitatea să-şi poată pune pe piaţă noua diplomă de Studii Interdisciplinare… diploma Alege şi Amestecă, cum îi spune secretarul-şef, care se presupune că ne va face competitivi la bazarul anual al înscrierilor şi va salva fondurile Universităţii… Sondarea pieţei a stabilit, se pare, că există o nişă neocupată pentru dubla specializare care să-i permită studentului să combine discipline aflate la polii opuşi ai plajei curiculare, fizica nucleară cu analiza telenovelelor, biologia moleculară cu misterele medievale… Trebuie să recunosc că ideea este ademenitoare pe hîrtie, în special pe hîrtia albă, cretată, a broşurii Universităţii, cu ilustraţii color, dar unele materii sînt mult mai dificile decît altele şi majoritatea nu pot fi studiate corect decît dacă sînt izolate, dar nu mi-am făcut prea mulţi amici azi după-amiază cînd am atras atenţia asupra acestui fapt…“

Acţiunea romanului are loc în anul 1997, la o Universitate engleză semi-ficţională (ca majoritatea naraţiunilor de campus, aparţinînd lui Lodge), şi pare, de aceea, întrucîtva firesc faptul că Messenger găseşte utopică o astfel de formulă academică. Ceea ce surprinde este mai curînd conservatorismul lui neaşteptat. Obsedat de tehnica spectaculoasă a ciberneticii, tulburat de visul articulării conştiinţei în roboţi şi introducerii spiritului în maşinării (idealurile lui Campanella pălesc, desigur, în faţa unor asemenea proiecte!), profesorul lodgian se arată sceptic, paradoxal, vizavi de o realitate pe care eterogenitatea postindustrialităţii o va impune, oricum, mai devreme sau mai tîrziu. Piaţa postmodernă îşi reglează singură valorile şi necesităţile, indiferent de calculele noastre probabilistice. Iar în privinţa educaţiei universitare, verdictul ei a ajuns suficient de vizibil în primii ani ai noului mileniu. Inter-disciplinaritatea reprezintă cuvîntul de ordine al actualului eon. Ideea a pătruns chiar şi în sistemul românesc, de mai mult timp planurile învăţămîntului academic de aici concentrîndu-se, după posibilităţi, pe principiul (nescris) alege şi amestecă. Nici nu ar putea fi altfel în interiorul unei istorii revoluţionate, unde comunicarea a preluat, din mers, toate celelalte aptitudini ale individului, modelîndu-le. Ralph Messenger însuşi – personajul lui Lodge – uită prea uşor că totalitatea cercetărilor sale ştiinţifice asupra IA-ului combină, neştiut, tehnici şi strategii din arii diferite, unele umanistice sau chiar artistice: literatura, istoria, psihologia şi pictura. Nimeni nu va nega vreodată specificitatea, dificultatea, rigoarea unei discipline anumite, dar oricine trebuie să accepte că astăzi, în epoca globalizării, identitatea capătă consistenţă şi, prin urmare, semnificaţie doar în concertul multiplicităţii. Absolut curios, individualitatea nu e anihilată, ci, dimpotrivă, potenţată de multitudine.

Nu cred că Universitatea viitorului va putea exista în afara acestor transformări. Studentul postmodern – se vede deja cu ochiul liber – manifestă trăsături de ins al diversităţii, cu toate avantajele şi dezavantajele ce decurg de aici. Nu noi decidem oportunitatea sau inoportunitatea schimbării de mentalitate la noile generaţii. Oamenii nu ajung nici mai buni, nici mai răi odată cu trecerea vremii. La fel ca istoria pe care o populează, ei sînt pur şi simplu. Ca atare, oricît de mult s-ar plînge actualii „purişti“ ai disciplinelor universitare de „erodarea“ calităţii, mersul lumii îi va împinge, necruţător, în marşul forţat. Cu toţii se vor deschide, treptat, spre interdisciplinaritate, precum petalele florilor către lumina propulsoare de vitalitate. Am cunoscut persoane, în ultimii cincisprezece ani, care jurau (la începutul anilor ’90) că nu vor atinge cîndva un computer, iar azi sînt legaţi, prin fire invizibile, de tastaturile electronice. Am observat oripilaţi ai telefonului celular cărora, actualmente, le ţiuie buzunarele mai ceva ca turnul de control interspaţial din Florida. Am întîlnit cărturari cu dioptrii mari, care făcuseră legămînt să nu iasă niciodată din arhivele marilor biblioteci şi care, în prezent, au devenit insomniaci ai Internetului. De ce să nu-l vedem curînd şi pe studentul la engleză-astronomie? Ori pe cel la teologie-medicină? Sau pe cel la economie-istorie antică? Ori matematică-educaţie-fizică, psihologie-chimie, geografie-sociologie, franceză-biologie etc.? Universitarii trebuie să se recunoască tot mai mult (viaţa îi obligă) în postura unor „prestatori de servicii“ educaţionale, de care oricine are dreptul să beneficieze în raport cu bunul lui plac (şi calitatea ofertei, fireşte!). Nu (mai) sînt, nu (mai) au cum fi (numai) exponenţii unei caste închise şi elitiste.