Vicii, patimi și virtuți

Cioran a fost adesea privit ca urmaș al moraliștilor francezi din Marele Secol: La Rochefoucauld, Chamfort, La Bruyère, Pascal, Vauvenargues și Fontenelle, pentru a nu-i cita decît pe cei reținuți de posteritate ca mari autori. Erau „oamenii onești“ ai veacului al XVII-lea, cînd – pe linia inaugurată de Montaigne – scriitorii se detașau de propriile patimi, ridicîndu-se deasupra egoismului curent, în speranța că, de la marea înălțime a nepăsării lucide, poți îmbrățișa cu un ochi obiectiv la forme entière de l’humaine condition. Aristocrați de sînge sau de robă, acești oameni ai pleiadei clasiciste au văzut morala ca pe o fiziologie a viciilor și virtuților. Nu-și propuneau, clerical, să edifice, adică să răspîndească pietatea, cît să obiectiveze (ca într-o disecție anatomică) intimitatea cel mai adesea inavuabilă a sufletului omenesc. Pascal e singurul care s-a dedicat unei apologetici creștine, din perspectiva grupării de la Port Royal. Pentru el, intimitatea rima cu infinitatea anxiogenă a universului privit prin lentila telescopică. Restul „plutonului“ anticipa însă duhul taxonomic al Enciclopediei lui Diderot, pe o linie naturalistă: cunoașterea e o listă de obiecte, un inventar pe cît posibil exhaustiv de calcule, definiții și descrieri seci. Erau, altfel spus, moderni dezvrăjiți, sceptici și agnostici, sardonici și răi de gură în stilul care avea să facă gloria lui Voltaire: conta vorba de duh perfect exprimată, nu indulgența divină sau opinia vulgară. Inteligența nu servea credința și cauza Bisericii, cît plăcerea malițiozității cinice, sub haina unei frazări impecabile. Nu e de mirare că Nietzsche i-a admirat pe față, socotindu-i ca modele de entuziasm fără Dumnezeu. Intrați în canon, studiați în universități, traduși în multe alte limbi, moraliștii veacului al XVII-lea au dus moștenirea lui Machiavelli pînă în pragul revoluțiilor care au zguduit lumea veche, instalîndu-ne pînă azi într-o antropologie a revoltei și a tapajului prometeic. Ei n-au apărut din nimic. Se simte că i-au recitit pe filozofii stoici, din tratatele cărora poți afla cît este omul de slab, nevolnic, agresiv, trădător și la rigoare ticălos și cum justifică el aceste limite din perspectiva dreptului de a supraviețui. Cînd La Rochefoucauld scrie că „adevăratul gentilom nu se implică în nimic“, revine la suprafață tema ataraxiei.

Găsesc în La Rochefoucauld tot ce-i mai de soi în secolul al XVII-lea francez. Om al Frondei, descins dintr-o familie aproape regală (și mereu vecină cu suveranii), militar încercat (și rănit) în numeroase campanii ale războiului civil, ducele nostru a scris Maximele asemenea lui Marcus Aurelius, de parcă s-ar fi avut în vedere numai pe sine însuși. Găsim în gîndirea lui ceva din pesimismul protestant, cu nucleu paulin. Tema lui predilectă rămîne inima care trădează rațiunea: tumultul umoral, în conflict cu interesul logic de a depăși, prin virtute și credință, urmările păcatului originar. Patimile devorează sufletul și compromit mîntuirea. Fluidele corporale, dispozițiile fiziologice, iraționalul pătimaș al afectelor – iată dușmanii libertății și groparii oricărei pretenții de supremație în ordinea umană (care e oricum fragilă & total iluzorie). Dincolo de modernitatea acestei viziuni sumbre, ducele ne e contemporan și prin relativizarea frontierei bine-rău (marile defecte sînt apanajul marilor oameni) completată prin denunțarea logodnei dintre ipocrizie și amorul propriu.

Merită semnalată și modernitatea formulei practicate: maxima ca minimă. Reflecția fragmentară, sintetică, lapidară, epitafică. Efortul de a extrage din haosul mental o pepită expusă în lumina rece a conciziei precise. A spune lucrurilor pe nume înseamnă a regăsi, cumva, limbajul adamic. Fără înflorituri, volute, acolade sau digresiuni retorice. Absolutul stilistic e atins după eliminarea oricărui element superfluu. O mostră finală, spre trezirea apetitului de (re)lectură: „Ceea ce adesea ne împiedică să ne dedicăm unui singur viciu e faptul că avem mai multe“… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.