Veghe indiană
Zăpada la Roissy, ploaie de martie la Delhi. La două dimineaţa, o mulţime lipită în noapte de geamurile aeroportului ca un roi adunat pe raza unui proiector de 10.000 de waţi. O mulţime, de neimaginat pe la noi. În lumina farurilor, în bălţile mahalalelor din Delhi, încerc să ghicesc India. Ici-colo, întrevăd tabere întunecate, sub zdrenţe vagi de pînză cerată albastră, între betoane şi ruine, pe care la început le confund cu nişte şantiere. Dar nu e aşa, aici locuiesc oameni. Maşina luminează crud intimitatea siluetelor adormite la grămadă, pe somiere de frînghie, apoi le restituie nopţii. Închid ochii. India rămîne pe mîine. La ţară La cîteva ore de Delhi şi de centrul de afaceri ultramodern care îşi ridică peste zare zgîrie-norii de metal şi sticlă ca la Beijing, întinderi mari de pămînt uscat, ocru, cu arbori înălţînd cioturi de ramuri desfrunzite (sînt tăiate pentru a hrăni caprele). Din loc în loc, prezenţa rară a vreunei ape subterane izbucneşte în cîmpuri de muştar şi în grîne verzi (apă venerată prin construcţia unor fîntîni, păzite de turnuri înalte, vizibile din depărtare). Siluete princiare îmbrăcate în galben ori în sîngeriu, aplecate, pe cîmpuri, cu secera-n mînă, sau ducînd pe creştet mănunchiuri de fîn. Balegile de vacă sînt puse la uscat, vor fi folosite drept combustibil. Apoi sînt clădite una peste alta, un mic edificiu cu acoperiş de paie. Şi, în sfîrşit, sînt împodobite cu arabescuri, desenate cu degetul, ca nişte case sau nişte palate pictate. Pelerini mulţime pe străzi, în grupuri (după sat?), purtînd steaguri portocalii legate de lănci, precedaţi de tractoare decorate cu ghirlande şi difuzoare urlătoare. Merg de cinci zile spre un templu al lui Shiva, în soare, în mijlocul camioanelor prea pline cu fîn sau cu marmură (unde dorm? la ce fîntîni îşi potolesc setea?), într-o ambianţă de sărbătoare. Cîntînd şi făcînd gesturi mari cînd ne încrucişăm, ca nişte chemări la a ne alătura lor. La marginea satelor, şi ele sărmane, săracii lumii, nomazi trăind în şanţurile drumului, copii goi în praf, cîteva vase de metal în soare, adăpostite sub un coviltir precar, ceva zdrenţe. În spatele lor o trăsurică din lemn sculptat unde se pot încărca toate averile familiei. Dar nu se văd animale de corvoadă. Îi spun lui Nansingh nedumerirea mea: cum pot supravieţui? Sînt zilieri care îşi închiriază braţele ţăranilor. Alt sat, aceeaşi întrebare. "These ones, they sell dogs", îmi spune Nandsingh cu detaşare. Cad pe gînduri. De ce să vinzi cîini, într-o ţară plină de cîini vagabonzi? Nu are răspunsuri la toate întrebările mele. Templul lui Ganga Mai Pentru a ajunge înainte să cadă noaptea la templul lui Ganga Mai (mama "Gange"), am profitat de ricşa cu motor care duce la intuşabili rufele murdare ale hotelului, să le înălbească (şi oare nu brahmanilor li s-ar potrivi mai degrabă această sarcină purificatoare?). Parcurs presărat cu obstacole, mai ales acolo unde s-a revărsat canalul de scurgere, umplînd strada cu un lac greţos a cărui putoare o împodobeşte, totuşi, un covor elegant de măzăriche de apă, verde ca peruşii hotelului. Nu o dată riscăm să cădem în zoaie, rufe, şofer şi pasager, grămadă. O fetiţă îmi arată intrarea templului. Iată-mă într-o curte largă, vraişte, înconjurată de galerii, în mijlocul căreia conversează o femeie despletită, surprinzător de neîngrijită, şi un soi de funcţionar în cămaşă şi pantaloni foarte călcaţi, stînd pe o saltea din acelea de frînghii care în India ţin loc de salon sau de pat în aer liber pentru siestă. Dinaintea aerului batjocoritor al femeii şi a atmosferei de bordel, întreb dacă nu am greşit adresa. Dar nu, templul e chiar aici, în susul scărilor. "It is also my kitchen and my bedroom", îmi declară femeia cu neobrăzare, arătîndu-mi un set de veselă răsfirată sub cerul liber. Funcţionarul mi se prezintă ca "businessman", după cum o dovedeşte servieta diplomat, dar ce afaceri o fi întrerupt sosirea mea? În sfîrşit, discuţia se încheie, femeia îşi strigă cu voce leneşă fiica - pentru cîteva rupii îmi va arăta sanctuarul. Cea care mă conduce e o adolescentă în rochie galbenă; mă pune să mă descalţ şi îmi dezvăluie în cele din urmă cîţiva idoli spoiţi grosier în interiorul minunatului edificiu ruinat. Apoi, îmi arată cu mîndrie o acuarelă înfăţişînd cîţiva zei asociaţi lui Ganga, pe care a pictat-o cu mîna ei. O felicit, aşa că îmi răspunde cu o legănare a capului, elefantescă şi mută, atît de răspîndită pe aici, şi căreia de cînd am sosit încerc să îi lămuresc nuanţa expresivă exactă: recunoaştere, manifestare a plăcerii, afectarea unei modestii sau uşor scepticism? Bestiar indian Vaci, fireşte, vaci pretutindeni, delăsate în mijlocul străzilor, înfometate şi rumegînd hîrtie de ziare sau saci de plastic, sau îngrădite fără scăpare, în refugiile autostrăzilor, de traficul neîntrerupt, ori încercînd zadarnic să se împerecheze în bazarul din Jaipur, ciomăgite de negustorii nemulţumiţi care le împingeau mai departe. Vaci moarte, de asemenea, căzute la marginea drumurilor, unele parcă din mucava, ca fulgerate, cu labele rigide, paralele. O vacă monstruoasă la Pushkar, cu o labă care îi ieşea din greabăn şi un sâdhu care ne obliga să o privim, aproape să o atingem, aşteptînd să primească nişte rupii pentru asta. Şi bivoli negri spălaţi la fîntîni, cu dragoste şi răbdare, lucind sub buretele ud. Cămile înhămate, transformate în animale de fermă, cărînd poveri din cele mai grele, peste tot pe unde este marmură sau pietriş de transportat. Înaintînd pe roţi cu o încetineală inexorabilă, ca încălţate în bocanci de pînză sau cu labe de scafandru, ziua în lumina orbitoare, sau noaptea ivindu-se ca nişte apariţii fantastice în lumina farurilor. Insensibile la urletele claxoanelor, la scrîşnetul motoarelor, cu botul foarte sus deasupra tuturor, privind lumea prin ce ochi? Nu li se văd. Porci negri, tolăniţi în centrul oraşului în noroi, sugînd la scroafe cîte doisprezece, cel puţin, sau optsprezece, născuţi parcă din senin, peste tot unde este noroi şi murdărie, o revărsare de canal, un morman de gunoaie, găsindu-şi mediul, elementul lor, fericirea speciei, prosperînd în orice insulă de mizerie. Nu duc lipsă. De ce atîţia porci negri, că nu se mănîncă (cu excepţia unor înapoiaţi, îmi explică Nandsingh, care trăiesc prin păduri)? Păi, tocmai pentru că nu-s de mîncare... Măgari în miniatură, nu mai mari decît cîinii, ţîşnind sub lovituri. Păuni urcaţi pe terase sau prin vîrfuri de copaci, îndoind, cîte doi, cîte trei, ramurile, apoi scoţînd strigăte răguşite. Maimuţe mîncînd delicat în familie flori de glicine, abandonate de credincioşi în drum spre vreun sanctuar. Maimuţe cu fese roşii şi maimuţe cu feţe negre care, pentru a primi de la credincioşi arahide sau dulciuri se duc, dimineaţa şi seara, la templul din Galta. Cîini de culoarea nisipului, culcuşiţi în colb cît e ziua de lungă, pînă-ntr-atît că îi confunzi cu pămîntul şi stai să îi calci în picioare, cîini cu un aer înşelător de blajin şi dezinteresat, pentru a evita loviturile, dar pregătindu-se deja pentru urletele neîncetate ale nopţii. traducere din limba franceză de Ioana BOT Laurent Jenny (n. 1949) este profesor de literatură franceză la Universitatea din Geneva. A debutat ca romancier, a publicat volumele La terreur et les signes ("Teroarea şi semnele", 1982), La parole singuli