Vechi şi nou

La prima vedere, condamnarea marcionismului de către sinoadele Bisericii postconstantinene a rezolvat "definitiv" chestiunea raportului dintre Vechiul şi Noul Testament. Augustin socotea că Scripturile vechi şi noi se conţin reciproc, graţie unui telescopaj enigmatic. Profeţiile mesianice îl anunţă pe Hristos, care le împlineşte: Revelaţia e întreagă doar ca sumă dinamică a celor două texte sacre. Acest punct de vedere, legat ulterior de teza Descoperirii progresive, pare bine asimilat în teologia creştină, atît în Răsărit, cît şi în Apus. Se întîmplă totuşi că o problemă închisă nu mai produce răspunsuri. Nu e vorba de a reveni la marcionism, erezia care demoniza Legea Veche şi dorea să întemeieze Biserica doar pe învăţăturile Legii Noi. Mă refer mai curînd la evidenţa că relaţia celor două Testamente nu se reduce la înscrierea teofaniilor într-o succesiune temporală care delimitează istoria mîntuirii. E cert că Noul Testament actualizează, prin iconomia christică, făgăduinţele divine cuprinse în Scripturile ebraice. La fel de sigur e însă şi faptul că noua religie s-a universalizat, părăsind, odată cu sfîntul Pavel, orizontul sacralităţii etnice. Prin această dezmărginire, textul Noului Testament a intrat în dialog nu doar cu ereditatea semitică a colegiului apostolic, ci şi cu "tradiţia" (inclusiv spirituală) a Neamurilor. Găsim în lucrările Sfinţilor Părinţi din veacul al IV-lea mai mult platonism şi enciclopedie aristotelică decît spirit vechitestamentar. Fireşte că referinţele la Legea Veche abundă: personajele biblice sînt omniprezente, citatele din cărţile profetice, poetice şi sapienţiale ornează aproape fiecare pagină. Atît alexandrinii, cît şi antiohienii comentează pe larg, în cheie alegorică sau filologică, figurile majore "moştenite" din literatura iudaismului. Cultul, simbolismul veşmintelor liturgice şi emergenţa unei "conştiinţe arheologice" legate de Palestina biblică sînt tot atîtea legături incontestabile între autorii creştini - episcopi sau laici - şi ceea ce s-ar putea numi "genealogia sinagogală" a Bisericii. Dar viziunea subiacentă a Părinţilor (greci, ulterior latini) e profund marcată de (neo)platonism: lumea ideilor renaşte din baia botezului. Mitul peşterii se confundă cu ieslea din Bethleem. Dimensiunea elenistică a teologiei creştine din primele veacuri a fost complet ocultată în teologia postbizantină şi în cea scolastică tîrzie, ca şi în contextul războaielor confesionale din perioada Reformei şi a Contra-reformei. Atît lutheranismul, cu variantele sale calvine, sau "umaniste" (pe linia "compromisului" erasmian), cît şi Utopia modernă, prescrisă de Morus, au recomandat, expres ori difuz, revenirea la Vechiul Testament sau revenirea la Antichitatea clasică greco-romană ca pe tot atîtea moduri de a depăşi creştinismul instituţionalizat. Protestantismul e un neo-semitism fundamentalist, tot aşa cum Renaşterea, un neo-păgînism rupt de realitatea, morala şi ierarhia Bisericii Universale. Ambele clivaje şi-au proiectat tensiunea lăuntrică pînă în epoca modernă, continuînd să alimenteze, la nivelul "ciocnirii civilizaţiilor", energia negativă a dialogului contemporan dintre creştini, evrei şi... restul religiilor vii, deja marcate de "occidentalizare". Continuarea luptei dintre Athena şi Ierusalim, tradusă cultural printr-un pătimaş conflict al interpretărilor, explică, fără să justifice, mai toate litigiile din aria mediteraneană. E ceva de făcut? Din păcate, autorii care s-au ocupat de această chestiune au rămas prizonierii opţiunilor unilaterale. Chiar şi Simone Weil, care scria că "fiecare religie este singura adevărată", a privit platonismul ca pe un precursor organic al adevărului creştin, dar a redus iudaismul la o caricatură ostilă, în care exegeţii s-au grăbit să detecteze expresia tipică a "urii de sine"... Să sperăm că savanţii şi credincioşii celor două religii vor face pînă la urmă pasul către surmontarea acestei bimilenare neînţelegeri: secolul XXI se află abia la început.