Vălul ideologizat

Plete lung şerpuitoare, fastuoase, eliberate de hijab. În pieţe şi pe străzi, ele sînt emblema masivelor demonstraţii care, în ciuda represiunii şi a morţilor, nu încetează de săptămîni în oraşele Iranului. O populaţie tînără, doritoare de libertăţi şi civilitate modernă, s-a revoltat împotriva încruntatei gerontocraţii şiit-islamiste. Fiindcă Mahsa Amini nu-şi acoperise „corect” podoaba capului, poliţia religioasă a moravurilor a „admonestat-o” cu o lovitură în cap care i-a pricinuit moartea. Vălul musulman – de un secol, deja, simbol al confruntării între tradiţionalism şi modernizare – are acum culoare de asasinat, pe de o parte, de incendiu, pe de alta. Dispozitiv de supunere a femeii la ceea ce dictaturi fundamentaliste decretează a fi şaria, legea socio-religioasă a islamului, el e respins din revoltă faţă de înrobirea religioasă a societăţii. 

Demonstranţii iranieni cer ca regimul poliţienesc să înceteze, iar religia să fie separată de politic. Cît despre ayatollah-ul Khamenei şi aparatul Puterii, ei au dispreţul faţă de realitate tipic pentru dictaturi. După ei, „agitaţia” ar fi stîrnită ca întotdeauna din afară, de demonizatele SUA şi Israel (de „agenturili străine”, cum le spunea Ceauşescu), pentru a submina ordinea teocraţiei imaginate de ayatollahi. Să sperăm că mişcarea de contestaţie va izbuti, că Iranul se va îndrepta spre o cale democratic liberală.

Pînă acum istoria recentă a ţării – şi vălul care şi-a avut în ea rolul unui marcaj – n-au apucat decît perioade de democraţie căznită, repede subjugată de autoritarismul laic sau religios. În 1936, Reza Şah, modernizatorul agresiv al ţării, a impus eliminarea vălului. L-a înfăţişat drept semn de înapoiere şi scleroză, stîrnind opoziţia nu doar a fundamentaliştilor, ci şi a unor medii pentru care vălul ţinea de o cuviinţă larg împărtăşită, de decenţa feminină sau chiar de statutul social respectabil. Ca şi în alte ţări musulmane mînate subit în iureşul modernizării, „dezvelirea” obligatorie a capului a fost în Iran chestiune ideologică impusă, resimţită de o parte a societăţii drept violenţă. Ca şi în alte ţări musulmane, unde iureşul progresist a eşuat, tradiţionalismul, revenit la putere, a folosit vălul pentru a-şi marca înstăpînirea asupra societăţii. 

Obligatoriu ori interzis, vălul musulman a fost, în istoria recentă, obiect manipulat de regimuri autoritariste. Religioase ori laice, şi unele, şi celelalte i-au deviat simbolismul în material propagandistic, l-au sufocat sub interpretări sociologizante, l-au îmbîcsit cu o demagogie de luptă şi putere. În fond, l-au secularizat. Înfruntările şi dezbaterile privind vălul musulman, ce legătură au astăzi cu simbolismul lui religios, pe care ele pretind că se bazează, căruia îi folosesc prestigiul?

Coranul menţionează de cîteva ori termenul hijab, dîndu-i sensul de „separare”, „perdea”, „văl”, „paravan”, frontieră de ordin spiritual. Hijab derivă de la un verb care înseamnă „a separa”, „a ascunde vederii”, „a acoperi”, „a tăinui” (cf. The Encyclopedia of Islam). În versetul 33, 53, termenul indică reţinerea respectuoasă cu care credincioşii să se adreseze soţiilor profetului („Cînd cereţi ceva uneia, cereţi-i după văl”). Doar în 33, 59, se menţionează accepţiunea de acoperămînt al femeilor cînd ies din locuinţă („Numai aşa vor fi recunoscute şi nu vor fi necăjite”). Versetul 24, 31 face referire la ţinuta cuviincioasă, modestă a femeilor, abundent atestată şi biblic. Sensul puternic al vălului nu priveşte însă, în Coran, regulile de comportament, ci viaţa spirituală a persoanei, raportul omului cu Dumnezeu şi cu transcendenţa Lui. 

În jocul întîlnirii lor, şi Dumnezeu, şi omul sînt „voalaţi”, îşi au centrul adînc ascuns sub numeroase învelişuri. Şi unul, şi celălalt parcurg o dezvăluire care îi apropie. În fond, vălul discerne între un aspect exterior, manifest, „la vedere” şi realitatea interioară, densă, care iradiază – ca interioritate – în afară. Dumnezeu – în misterul lui transcendent – e voalat/dezvăluit de mulţimea atributelor sale, de lumile exuberante ale manifestării lui, de creaţia lui spirituală, subtilă, corporală. Dumnezeu nu vorbeşte omului „altfel decît prin dezvăluire ori de după voal (hijab)...” (42, 51). Voal care e de scrutat, de interpretat pentru a sesiza sensul care palpită înfăşurat acolo. 

Pentru contemplativii musulmani şi nu numai pentru ei, sufletul uman poate fi în schimb voalat (mahjub) faţă de sine însuşi: aderenţa la învelişurile lui periferice, tendinţele centrifuge îl împiedică să-şi străvadă inima profundă şi secretul ei (sirr), lumina divină găzduită acolo. Inimile sînt „zăvorîte” faţă de chemarea Lui. „Un văl se află între noi şi Tine” (41, 5).

Un cuvînt care decurge de la profet spune că „Dumnezeu se ascunde sub şaptezeci (sau şaptezeci de mii) de văluri de lumină şi întuneric”. Sînt văluri grosiere, sensibile şi văluri subtile, translucide, care, toate, solicită, mobilizează cunoaşterea către intimitatea cu divinul. Pornind de la pasaj, Al-Ghazali, marele savant şi mistic de origine persană din secolul al XI-lea, a clasificat, în lucrarea Firida luminilor, „vălurile” umane care opresc, mai jos sau mai sus, elanul de răspuns: de la ego-ul absorbit de el însuşi la conceperea lui Dumnezeu potrivit categoriilor senzoriale, capacităţilor imaginaţiei, speculaţiilor inteligenţei discursive şi chiar pînă la lumina intelectului, ea însăşi văl dincolo de care divinul însuşi iluminează fiinţa (textul e tradus de George Grigore în volumul Luminiţei Munteanu şi al lui George Grigore, Călăuza dervişului. În traducerea lui George Grigore am citat şi pasajele din Coran).

Tema vălurilor în care se înfăşoară Polul divin şi prin care cheamă spre intimitatea cu El e larg prezentă în tradiţiile spirituale. În Parabolele lui Iisus, Andrei Pleşu menţionează un adagiu evreiesc potrivit căruia Dumnezeu vorbeşte de obicei din spatele unei perdele, dar cînd se adresează prietenului dă perdeaua la o parte. Autori hasidici evocă decizia lui Dumnezeu de a se retrage în ascunsul unor straturi suprapuse de lumi spirituale, subtile, grosiere pentru ca, prin intermediul acestor „paravane”, oamenii să poată primi treptat „o fărîmă de înţelegere a divinităţii Lui, de jos spre mai sus” (cf. Moshe Idel, Hasidism între extaz şi magie). „În textele hasidice, numeroasele paravane sînt invitaţii de a intra, treaptă cu treaptă, în contact tot mai strîns cu lumea divină pentru ca în cele din urmă să-L întîlneşti pe Cel fără de sfîrşit”, spune Idel. Noul Testament se încheie cu cartea Apocalipsei, a Dezvăluirii, unde întîlnirea sufletelor cu Dumnezeu e directă, fără ecranul expresiv, dar calibrat pe posibilităţile noastre actuale, al „oglinzii şi ghiciturii”.  

Iată, prea rapid indicată, simbolica verticală a vălului, vibrînd de ierarhia sensurilor, de elanul înţelegerii, de pasiunea proximităţii cu divinul. Ce mai vibrează din această temă atunci cînd fundamentalismul o impune, poliţieneşte, ca uniformă socio-religioasă? Cînd dictatura teocratică pedepseşte cu oprobriul ori cu moartea o cît de mică abatere de la uniformă? Rămîne o carcasă, un văl flasc, subsumat categoriilor veacului, „secularizat”.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.