Unde ne sînt bogumilii?

23 martie 2010   DIN POLUL PLUS

Cultura politică modernă îşi are rădăcinile în regiunile în care oamenii au avut curajul să gîndească altfel decît li se impunea, cu preţul de a fi excomunicaţi din Biserică şi declaraţi eretici. Nu este întîmplător că în nordul Italiei, în secolele al XI-lea şi al XII-lea, acolo unde ereziile dualiste (chatare) au avut cel mai mare impact social şi politic, s-a dezvoltat şi o cultură politică (Liga lombardă) bazată pe participare comunitară, şi nu pe dominaţia militară, între oraşele lombarde. S-ar putea spune, cu cît oraşele europene au aflat mai timpuriu spiritul ereziilor, în general, spiritul contestatar, cu atît mai timpuriu ele au descoperit o cultură politică progresistă, inovatoare, în sensul civilităţii moderne. Nu acesta este şi cazul ereziei bogumile, cea mai inovatoare erezie petrecută în vecinătatea ţinuturilor valahe şi al cărei potenţial de modernitate nu a fost deloc observat de politologii moderni.

O construcţie intelectuală complexă

În conştiinţa creştinismului occidental, bogumilismul a fost considerat, încă din secolul al XVI-lea, drept o mişcare eretică radical-dualistă. Ea a apărut în Bulgaria la începutul secolului al X-lea, s-a extins în Peninsula Balcanică şi în Imperiul Bizantin, dominînd în secolele al XIV-lea şi al XV-lea creştinismul sîrb şi bosniac, pentru ca, ulterior, să se retragă în „bazinul imaginar“ al ereziei creştine europene, latent influente, dar niciodată cu efecte normative semnificative. Pentru vecinii noştri bulgari, bogumilismul reprezintă una dintre contribuţiile lor originale la spiritualitatea creştinismului medieval balcanic. Pentru români, în schimb, de vreme ce izvoarele istorice nu pomenesc nimic despre bogumili pe malul stîng al Dunării, bogumilismul este doar prilejul confruntării repetate cu o întrebare dificilă despre unde erau şi ce făceau românii de la nordul Dunării, în veacurile al X-lea şi al XI-lea, în vremea în care bulgarii dezbăteau ideile bogumile şi îşi lămureau raporturile politice şi spirituale cu Bizanţul şi Roma. Unii istorici ai religiilor (Charles Schmidt), deşi au susţinut teza dualismului radical al bogumilismului, au sesizat şi lipsa unei legături cauzale a acestuia cu ereziile apusene dualiste (chatarii) din nordul Italiei şi sudul Franţei în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Merită să zăbovim puţin asupra cîtorva idei bogumile şi a relevanţei lor pentru teologia politică a Europei moderne.

Înainte de a fi fost o erezie, bogumilismul a fost o construcţie intelectuală complexă care, ulterior, a cîştigat adepţi din clerul simplu şi ţărănimea bulgară, superficial creştinată în secolul al IX-lea. Imaginea bogumilismului drept o erezie radical dualistă se datorează, în special, „Tratatului contra bogumililor“, o predică apologetică a Preotului Cosma, scrisă în jurul anului 972. În acest tratat găsim critica cea mai simplist formulată şi dogmatic-apologetică împotriva bogumililor. A fost de-a lungul timpului şi textul cel mai des invocat pentru combaterea acestei erezii. Alte izvoare mult mai nuanţate în judecăţi, cum ar fi „Panoplia dogmatică“ al lui Eutimie Zigabenos, „Dialogus de daemonum operatione“ de Mihail Psellos ş.a., accentuează mai degrabă viziunea unui dualism moderat bogumil. Ioan Petru Culianu consideră bogumilismul o „mitologie pseudo-dualistă“, în timp ce Jordan A. Ilic nu vede în el decît ecoul amplificat al unor erezii mai vechi orientale, radical dualiste, a paulicianismului şi maniheismului. Ereziologii moderni, ca şi istoricii religiilor au pînă astăzi păreri împărţite: este bogumilismul o erezie radical dualistă sau moderat dualistă?

Pornind de la teza fundamentală bogumilă – diavolul, Satanael, este creatorul lumii – combătută în Tratatul lui Cosma Preotul, unii istorici şi ereziologi au invocat observaţii sociologice (opoziţia bogat-sărac, aristocrat-ţăran, fundamentală în Ţaratul bulgar în veacul al IX-lea), explicînd astfel aşa-numitul dualism radical bogumil ca o ideologie anti-aristocrată, anti-elitistă, în general. Rămîne de explicat însă prin ce metabolism ideologic dualismul social, specific nu doar bulgarilor în secolul al IX-lea, s-a transformat într-o construcţie teologică şi cosmologică, considerată radicală de ereziologi, dar care, după cum susţine I. P. Culianu, are mai degrabă nuanţele unui dualism moderat, ce trădează complexitatea intelectuală din spatele disputei teologice.

Deşi Cosma Preotul, în tratatul său, are un vocabular violent împotriva bogumililor, nu îndeamnă la violenţe fizice şi prigoană. Abia în secolul al XII-lea au loc prigoane antibogumile în Constantinopol, motiv pentru care adepţii sectei se refugiază treptat în Bosnia şi Serbia.

Nu avem nici un indiciu istoric că bogumilismul ar fi avut adepţi şi ar fi lăsat urme şi la nordul Dunării, în teritoriile româneşti de azi. Dar ideile acestora, prin consecinţele lor etice, au o importanţă aparte în construcţia modernităţii europene, de care cultura politică românească nu a profitat suficient.

Spre gîndirea politică seculară

Bogumilismul a fost prima erezie care, în tradiţie gnostică, a afirmat o construcţie pluristratificată şi diversă a Binelui, în care şi Răul este cooptat, integrat, inovator, deşi limitat. Condamnată din punct de vedere dogmatic, această idee, prin consecinţele ei, deschidea uşa dialogului în cultura politică. A fost prima erezie conciliatoare care valorifica Răul printr-o concepţie cosmologică şi antropologică ingenioasă, în economia Binelui. Răul, deşi localizat de bogumili în lumea imanentă, a materiei, dar şi a viziunilor radical moniste ale Vechiului Testament, îşi are rolul său constructiv, atunci cînd nu uităm că universul este întemeiat pe unitatea ontologică a divinului. Fără a susţine un dualism ontologic divin radical, bogumilismul recunoaşte totuşi dualismul moderat cosmologic cu implicaţii etice asupra lumii imanente. Afirmînd rolul lui Satanael, al diavolului, de creator al lumii şi al omului, bogumilismul a deschis calea spre gîndirea politică seculară, a unui relativism bazat nu pe egalitatea ontologică (de altfel pesimist reflectată în Orient) a Binelui şi a Răului, ci pe conştiinţa faptului că Răul are menirea să evidenţieze strălucirea Binelui în lumea imanentă. Mitul antropogonic bogumil, povestit de călugărul Eutimie Zigabenos, vorbeşte nu despre egalitatea lui Satanael şi a lui Dumnezeu în creaţia omului, ci despre limitele pe care Satanael nu şi le poate depăşi, deşi poate fura aproape totul din cele şapte ceruri ale lui Dumnezeu, în încercarea lui de a crea primul om. Chiar şi Satanael, epuizînd tehnicile de creaţie de care dispune, îi cere, în cele din urmă, ajutorul lui Dumnezeu-Tatăl, deoarece el nu poate nici crea, nici stăpîni sufletul uman. Sufletul se datorează deci direct bunătăţii lui Dumnezeu şi rămîne un tabu pentru Satanael. Este evident optimismul bogumil care recunoaşte ambivalenţa Răului şi a Binelui în lumea noastră, dar afirmă esenţa dumnezeiască a sufletului uman.

Bogumilismul este, ca şi alte erezii, o metodă de secularizare şi dezvrăjire (Entzauberung) a lumii magice, a tabuului, a sacramentelor. Prin aceasta şi-a atras de fapt cea mai aspră critică, de vreme ce nu consideră euharistia decît o bucată de hrană obişnuită, crucea – un simplu lemn, iar liturghia – simplă construcţie intelectuală umană, fără nimic divin în ea. Acest proces de imanentizare a semnificaţiilor spirituale ale gesticii sacrale deschidea, pentru prima dată în vecinătatea ţinuturilor valahe, în veacul al X-lea, orizonturi noi spre o cultură predispusă secularizării şi relativismului, premisă necesară naşterii unei culturi a dialogului. Dualismul moderat bogumil făcea posibilă ideea că lumea imanentă, cea materială, deşi aparţine diavolului, are nuanţe, este ambivalentă, amfibolică, e o lume a intervalului şi, deci, a spiritului dilematic. Prin urmare, bogumilismul recunoaşte, pentru prima dată în istoria creştinismului, că omul are o natură nu duală, ci ambivalentă, comună cu divinul, dar şi cu Satanael, chiar dacă sufletul este creaţia exclusiv divină. Confuzia şi ambivalenţa imediatului exprimă starea normalităţii conştiinţei, care în felul acesta poate descoperi toleranţa ca valoare supremă a supravieţuirii spirituale în condiţii de dezacord cu semenul. Bogumilismul nu a ajuns niciodată să fie o doctrină sistematică teologică sau politică, dar ideile sale despre discordia cosmică ce se transformă în concordie în momentul esenţial al universului, de creaţie a sufletului uman, trimit spre potenţialul consensual şi latenţele culturii seculare camuflate în această erezie.

Concordie şi îngăduinţă

Modelul de concordie cosmică utopică al bogumililor a fost Predica de pe Muntele fericirilor din Evanghelia după Matei, cap. V, prezent pînă azi în creştinismul popular sud-est european. El nu se concentrează în jurul conceptului de dreptate socială, ca în fondul utopic occidental, ci în jurul ideii de concordie, îngăduinţă şi adaptare cordială la nedreptate.

Privită din acest unghi, cultura politică românescă este departe de a valorifica latenţele moderne ale ereziei bogumile, care implicit îndeamnă spre moderaţie în condiţiile în care Binele şi Răul conlucrează nu doar cosmic, ci chiar în creaţia omului. Conform tezei bogumile, doar sufletul omului nu poate fi creat în parteneriat Dumnezeu-Diavol, restul reprezintă o sumă de conflicte şi conlucrări, de discordii şi concordii, în care Răul îşi descoperă limitele şi cere ajutorul divin. Constatăm doar că, deocamdată, politica noastră este mai degrabă în faza ei maniheistă, o erezie radical dualistă din secolul al IV-lea, ce afirmă antagonismul ireconciliabil între Bine şi Rău, Lumină-Întuneric. Pornind de la ideile bogumile, putem construi o cultură politică modernă, în care, în plan politic, facem abstracţie, tranzitoriu, de monismul etic, absolut, subiectiv şi admitem simultaneitatea cordială a binelui şi a răului, în dialogul corectiv ca substitut al violenţei.

Prin urmare, aş propune să începem modernizarea politicii româneşti actuale redescoperind moderaţia eretic-bogumilă de acum 1000 de ani, să schimbăm, pentru o vreme, certitudinile războinic-maniheiste de pe malurile Dîmboviţei cu moderaţia conciliantă a ereziei bogumile de odinioară, de pe malul drept al Dunării.

Gabriel Jarnea este referent la ICR Berlin.

Mai multe