Un oraş creştin

Cu cîtăva vreme în urmă, mai tînărul meu coleg Sebastian Boţic şi cu mine plănuiserăm o antologie de texte care să definească modul în care feluritele ideologii aflate la lucru în lumea politică actuală influenţează politicile urbane (aşadar producţia, administrarea şi utilizarea de spaţiu locuit întreolaltă, cotidian, de către comunităţi, grupuri umane şi indivizi), spaţiul public şi privat, respectiv containerele lor edificate, reunite sub specia arhitecturii. Politici, respectiv oraşe şi arhitecturi influenţate de aceste politici. Zis şi făcut. Am lansat un call for papers, rămas aproape fără răspuns (lumea e ocupată cu lucruri mai importante decît cercetarea, mai ales dacă truda nu e răsplătită în bani, ci doar în capital simbolic, de notorietate între colegi). Din cele cîte se întindeau pe spectrul ideologiilor şi pe care colegul Boţic, urbanist şi aproape-politolog mi le înşiruise drept ţinte posibile, eu mi-am propus să scriu strict despre o perspectivă creştină asupra oraşului şi arhitecturii sale. Cu alte cuvinte, îmi propusesem să sumarizez şi să mai îndrept pe ici-colo cele deja scrise în cărţile recente Poverism-Pentru reîncreştinarea zidirii şi, respectiv, Retrofuturism/Spaţiul sacru astăzi (un dialog cu Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, CA, apărut anul trecut la Editura UAUIM şi din care am publicat fragmente în Dilema veche în ultimii ani). Cîteva observaţii preliminare şi precauţii metodologice înainte de redactarea capitolului ce îmi revine. El va lua, nu mă îndoiesc, ceva mai mult spaţiu decît cel al articolului de revistă, acesta, care îi precede cumva naşterea. 1) O perspectivă creştină nu este acelaşi lucru cu o perspectivă democrat-creştină. Este destul de veche şi de lămurită distincţia între cele două ipostaze pentru a o mai relua eu aici: nici în lumea catolică şi nici în cea ortodoxă a fi creştin nu înseamnă a fi înregimentat politic în ceea ce, prin forţa lucrurilor, nu are cum să fie decît - reductivă - o ideologie. Perspectiva creştină este, prin însăşi definiţia termenului, una holistică: creştinul năzuieşte să fie, să devină sau să rămînă om întreg, prin urmare nu îşi poate propune să se scindeze (doar) într-o fracţiune de sine, de stînga, de dreapta sau de centru. Astfel, şi perspectiva pe care el o va proiecta asupra temei în chestiune nu are cum să nădăjduiască a fi altfel decît completă. 2) O perspectivă creştină vede proces şi devenire acolo unde altele văd doar obiecte şi stagnare; vede aceeaşi demnitate a facerii peste tot: în natura (di)ferită de aşezare, ca şi în natura oferită pentru aşezare. Aceeaşi demnitate se străvede, telescopată ca scară a lucrurilor doar, în trasarea urbei şi în zidirea ei, în parcul public ca şi în grădina privată, în coloană ca şi în stîlpul de prispă. Nu este creştin să tratezi centrul ca fiind superior periferiei: cartierul de lux - ca fiind superior - din punct de vedere urban - mahalalei (şi deci mai îndrituit la servicii comunale, investiţii şi vizibilitate); palatul - ca fiind superior locuinţei celei mai umile a comunităţii; în fine, nu e creştin să privilegiezi spaţiul privat - ca fiind superior celui public sau invers. 3) O perspectivă creştină asupra urbanităţii este una participativă, avînd drept unităţi elementare familia (pentru spaţiul privat, cuprinzînd în grija ei deopotrivă pruncii şi vîrstnicii), respectiv comunitatea parohială (unitatea de vecinătate rînduită împrejurul unui lăcaş de cult proxim, în vederea aceloraşi griji caritabile ca şi familia, dar extinse la scara grupului social). O notă aparte fac aici comunităţile emigrate (aici sau de aici), asupra căro-ra avem a discuta separat, sub specia locuirii pe traiectorie. 4) O perspectivă creştină asupra politicilor urbane priveşte această sintagmă drept tautologică. Religie urbană prin naştere, prin focarele sale de propagare (Ierusalim, Constantinopol, Roma), creştinismul înţelege şi asumă că politica, precum ştim barem de la Politica lui Aristotel încoace, înseamnă ca sens prim buna facere, rînduire, păstrare şi extindere/propagare a cetăţilor, deopotrivă în sensul comunităţilor care le populează, cît şi în sensul spaţiului organizat pe care acestea îl închipuie în vederea facerii, rînduirii, păstrării şi extinderii/propagării lor. Acestea fiind spuse, nu poate fi prea greu de înţeles ce are de făcut un creştin, deîndată ce va fi ajuns într-o demnitate aleasă, ori numită, poziţie din care să reprezinte obştea, în sensul administrării locului de aşezare permanentă a acesteia. La fel ca în cazul în care acest demnitar - consilier sau primar, respectiv arhitect-şef - este ales ca vector al vreunei alte ideologii, el trebuie să deplieze consecinţele principiilor pe care se întemeiază credinţa sa publică. Mai mult decît aceştia, de vreme ce am spus că perspectiva creştină este una holografică, el trebuie să tragă toate consecinţele credinţei sale, deopotrivă de importante. Oraşul este deci un întreg şi trebuie tratat ca un întreg. Pentru a putea administra o urbe, spre pildă una de talia şi complexitatea Bucureştilor, un primar creştin va avea în mîinile sale toate pîrghiile administrative pentru a o putea face, de la transporturi la poliţie, iar oraşul va fi nu segregat în felii de tort, pentru disiparea răspunderii, ci articulat pe baza unităţilor de vecinătate şi a cartierelor cu graniţe fizice naturale (spre pildă, oraşul definit de cartierele din inelul central), cu comune periurbane interioare (cartierele edificate înăuntrul centurii) sau exterioare (actualele orăşele sau comune în care trăiesc cei care migrează zilnic spre Bucureştii definiţi anterior), autonome şi federate într-o metropolă. Cu toatele însă, demnitarul creştin trebuie să pornească de la unităţile elementare de agregare socială, comunitară, respectiv de articulare urbană. El trebuie să îngăduie şi să încurajeze prin toate mijloacele pe care le are la îndemînă formarea de microcomunităţi, punînd, în acelaşi timp, în centrul acestora, calitatea locuirii individuale în microcomunitatea respectivă, ca oglindă a oraşului. Mai pe scurt: oricît de mic ar fi cartierul, el trebuie să fie oraş în oraş. Tipologia de locuire, ca şi unitatea de vecinătate trebuie să aibă, fractalic, aceleaşi componente ca şi oraşul: centru şi periferie, natură şi ziduri, loc şi edificiu public şi, respectiv, spaţiu privat, deopotrivă. Locuinţa însăşi - proces de devenire a fiinţelor învecinate şi nu obiect de stocat corpuri vii - trebuie să cuprindă aceste spaţii, toate, precum şi grădină în curte, pe faţade şi/sau pe terase, după caz. Străzile trebuie să lege, nu să despartă cartierele, iar centrul trebuie să fie nodul focal al reţelei neuronal-urbane de centri vii, publici, ai cartierelor în aşezare. Dacă oraşul este un organism, apoi aceste organisme sînt cu atît mai complexe, deci mai evoluate, cu cît au mai mulţi centri nervoşi cu grad de autonomie proprie, coordonaţi de centrul prim, al creierului. Demnitarul ales sau numit va veghea, astfel, ca subsidiaritatea urbană să aibă sens şi substanţă: problemele care apar se rezolvă chiar la nivelul la care apar. Primarul de sector va oferi cetăţenilor opţiuni pentru înfiinţarea şi administrarea în comun de locuri de parcare şi garaje, în parteneriat public-privat. Primarul de oraş va oferi politici urbane, fiscale şi admnistrative proprii fiecărei zone, potrivit specificului fiecăreia: alta pentru centrul istoric şi alta pentru cartierul Drumul Taberei. Primarul creştin nu va fi nici tovarăş de afaceri cu investorii cei mari, ci doar va arbitra (în chip pro-activ, potrivit viziunii creştine despre viitorul urbei, a cărei expresie a fost programul votat) ca mediul de afaceri al urbei să fie acelaşi pentru oricine, mic sau mare, localnic sau străin. Primarul deci nu construieşte case pentru nimeni, nici nu le dăruieşte pe ale altora, ci creează condiţii pentru ca acele comunităţi interesate în construcţia de locuinţe să aibă şanse similare de a edifica; de la locuinţe sociale, întreţinute de acele comunităţi, la cele mai scumpe, dar, de orice fel ar fi, gîndite de la început în microcomunităţi urbane, nu în clădiri aliena(n)te. Primarul creştin nu va fi nici robul maselor, care sînt, şi ele, doar un grup de interese mai amplu, mai slab articulat şi deci mai puţin vizionar. Primarul creştin nu îşi va umili semenii cu pomeni de orice natură, ci le va crea condiţiile şi oportunităţile de a-şi păstra demnitatea de fiinţă umană, dreptul la adăpost şi la loc de închinare, dreptul la spaţiu public în care să evolueze neîngrădit fizic sau politic, în ipostaza sa cetăţenească; dreptul la natură nespoliată, la iniţiativă privată; dar, mai cu seamă, dreptul la frumuseţe edificată şi la memorie colectivă.