Un nou chip al laicităţii
Dă Franţa – ori cel puţin preşedintele ei – un chip cu totul nou laicităţii sale? O laicitate nu neutru respectuoasă faţă de religie, ci doritoare de dialog, solicitantă faţă de credinţă? În 9 aprilie, la Collège des Bernardins, Emmanuel Macron a ţinut un discurs-program înaintea episcopilor francezi. Unii l-au numit „atac la adresa laicităţii“, alţii l-au socotit „istoric“. Oricum, acest discurs a trecut – mlădios, dar decis – peste o seamă de tabuuri „sacrosancte“ ale secularizării. Într-un stil ales, marcat de citate din patrimoniul intelectual al Franţei, pe un ton-aripă, el a pledat pentru un umanism spiritual necesar întregii societăţi. Iată cîteva puncte.
Raportul public-privat. Emmanuel Macron a susţinut apăsat că oamenii de credinţă care lucrează pentru binele comun o fac – îmbinat – în numele valorilor republicane şi al angajării lor religioase. Pentru o mulţime de francezi, cele două dimensiuni, spunea el, nu pot fi separate. Ele fac parte din metabolismul fiinţei lor, nu numai private, ci şi sociale. L-a invocat desigur pe Arnaud Beltrame, militarul care, în serviciul public, a dus această conjuncţie de devotamente pînă la sacrificiu. Potrivit lui Macron, angajarea creştină nu are a se manifesta în societate printr-un filtru civic neutralizant al specificităţii sale. Ea contribuie tocmai cu trăsătura ei aparte la organismul social. Îi aduce acestuia substanţa, ştiinţa ei, îndelung experimentată, despre uman.
Distincţia între privat şi public privitor la religie capătă astfel nu doar o nuanţă, ci o reorientare. S-a vorbit chiar despre o „schimbare de paradigmă“. Credinţa nu e de lăsat acasă, de reţinut în domeniul convingerilor intime sau al comunităţii de cult. Macron a declarat, împotriva unor clişee secularizante, că – în spaţiul public – credinţa/credinţele religioase nu pot fi înlocuite de o „religie de stat“. Nici modelul mai recent, prin care anumiţi cercetători descriu faptul religios contemporan, anume „publicizarea unui privat“ – presiune a convingerilor religioase pentru a-şi apăra interesele în spaţiul competitiv al societăţii mari – nu ar fi, în acest caz, adecvat. Credinţa era recunoscută ca aducîndu şi „înţelepciunea“, devotamentul, simţul pentru libertate, energia benefică într-o lume răscolită de crize, contradicţii, violenţă. Era îndemnată la dialog cu statul. Ba chiar era chemată să asume responsabilităţi politice.
Aşadar nu o laicitate mefientă faţă de religii. Nu una reticent respectuoasă faţă de ele. Nici chiar o laicitate ospitalieră faţă de religii. Macron propune o laicitate fidelă sie însăşi, dar interesată de religie, în dialog cu posibilităţile ei specifice. Potrivit lui, credinţa face parte – e de dorit să facă parte – din „sevele“ care să hrănească organismul social.
Nevoia de transcendenţă. Mai îndrăzneţ chiar, el a rostit de la înălţimea funcţiei sale termeni precum „absolut“, „transcendenţă“, „sacru“. I-a invocat drept termeni capitali pentru oamenii de credinţă, dar importanţi pentru mult mai mulţi, poate presimţiţi de orice fiinţă umană în al său „tremur“ lăuntric. Căutarea unui sens al vieţii, a miezului persoanei fac parte din structura umanului. Într-o societate absorbită de temporal, destructurată de relativism, spunea el, aceste căutări trebuie susţinute şi de politic. „E o urgenţă pentru politica noastră de astăzi să-şi regăsească înrădăcinarea în problema omului sau, pentru a vorbi împreună cu Emmanuel Mounier, a persoanei… Or, nu e cu putinţă să înaintezi pe această cale fără a întîlni catolicismul care, de secole, adînceşte neobosit această interogaţie. Îşi adînceşte propria interogaţie în dialog cu celelalte religii.“
Tema persoanei – în nobleţea, căutarea şi fragilitatea ei –, temă spirituală, în fond, era invocată drept punct în care converg creştinismul, religiile în diversitatea lor, filozofia şi, în fond, „grija“ umanului unanim (fără ca libertatea conştiinţei să fie lezată). Comentînd discursul, Eric Vinson, politolog specizat în cercetarea faptului religios, vorbea despre o „decompartimentare“ a spiritualului. Acesta era repropus ca temă care nu priveşte doar sănătatea individului, ci şi a societăţii. În cuvintele lui Macron răzbătea acea întrebare a Simonei Weil: „O fărîmă de supranatural nu e oare, pentru o societate, de ordinul necesităţilor vitale?“
Un dialog al interogaţiilor. În sfîrşit, un alt punct remarcabil al discursului priveşte o foarte veche temă: cea a raportului între religie şi stat, între autoritatea spirituală şi guvernarea temporală. Recunoscută în dimensiunea ei non-temporală, „intempestivă“, Biserica e invitată, tocmai datorită perspectivei ei specifice, la dialog cu gestionarii politici ai temelor şi crizelor de societate. Dar – şi aici intervine noutatea – dialogul acesta nu e conceput ca un dialog al „puterilor“: putere de stat în dialog de putere cu puterea eclezială. Macron invita la un dialog al interogaţiilor, nu al sentinţelor, un dialog al umilităţilor conştiente că nu deţin soluţii, ci aproximează, rafinează drumul spre soluţie. „Schimburile noastre nu trebuie să se întemeieze pe soliditatea anumitor certitudini, ci pe fragilitatea a ceea ce ne pune întrebări şi, cîteodată, ne descumpăneşte. Trebuie să îndrăznim să ne întemeiem relaţia… pe împărtăşirea interogaţiei…“
Referindu-se la una din temele în care Biserica Catolică se investeşte astăzi – cea a problemei migranţilor –, Macron onora grija ei pentru cei fără apărare, fără voce, vulnerabili. Dar, pe de altă parte, spunea el, politicul, ca şi Biserica, trebuie să aibă grijă în aceeaşi măsură de capacitatea de primire a societăţii franceze, de coerenţa ei, de propriii cetăţeni, de propriii vulnerabili. Politicul, ca şi Biserica, sînt nevoiţi să lucreze cu tensiunea unor cerinţe opuse, în „intervalul“ lor, să „frămînte lutul“ contradictoriu al temporalului.
Vorbind despre interogaţia şi umilitatea căutărilor în dialog, pe de o parte, despre asumarea tensiunii, a contradicţiei, pe de altă parte, Emmanuel Macron nu propunea oare un stil neobişnuit astăzi, un fel de stil „spiritual“ atît politicului, cît şi Bisericii?
Dincolo de aripa sa, discursul însuşi, s-a spus, pune cîteva întrebări. „Decompartimentînd spiritualul“, Macron s-a adresat nu credinţei, nici creştinismului, ci catolicismului. Celelalte religii au fost adăugate ca un refren civilizat. Punînd accentul pe „înrădăcinarea politicului în problema persoanei“, el s-a adresat nu conştiinţelor, ci de la instituţie la instituţie: a vorbit Bisericii, ceea ce însemna Bisericii Catolice. Sigur că istoria Franţei e îndelung legată de prezenţa formativă a catolicismului, că celelalte confesiuni şi religii au aici o prezenţă mai recentă. Dar dacă „naţiunea franceză“ îşi recunoaşte „particularitatea de a gîndi universalele“ o va face oare ea în dialog preferenţial cu catolicismul, el însuşi aflat într-o reflecţie asupra sensului catolicităţii sale?
Oricum, discursul preşedintelui francez merge cu o admirabilă îndrăzneală pe calea nuanţei, a interogaţiei, a unui „umanism realist“. Dislocă tabuuri ce păreau de neclintit, are aripă spirituală şi intelectuală. Are curaj. Are stil. Şi e nevoie de stil în lumea noastră, măcinată de multe feluri de vulgaritate.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.