Un conflict între îngerii păzitori?

Imaginea noastră despre îngeri nu include, de obicei, referințe la conflict, luptă, război. Ea a devenit, de-a lungul timpului, un reflex al dorinței de pace și armonie, legitimă în sine, dar care amputează configurația lumii angelice transmisă de tradițiile religioase. Reiau aici, ca preambul la o reflecție mai aprofundată, un mic text redactat cu ani în urmă, pentru a ilustra felul în care, din interiorul unei mari tradiții, se poate gîndi o temă rămasă deschisă.

La finalul secţiunii despre îngerii păzitori din Summa theologiae, bazîndu-se pe mărturia profetului Daniel (10, 13) despre prinţul regatului Persiei care s-a opus douăzeci şi una de zile îngerului Gabriel, Toma de Aquino se întreabă dacă putem totuşi vorbi de un conflict între îngerii păzitori. După tipicul universitar medieval al unei quaestio, el prezintă trei obiecţii: (1) biblică (cf. Iov 25, 2), potrivit căreia în ceruri domneşte pacea; (2) teologică: între îngeri există doar iubire şi dreptate; şi (3) raţională: dacă îngerii păzitori s-ar lupta între ei, atunci ar însemna că un înger păzitor, care este bun, ar putea susţine ceva nedrept, căci altfel n-ar mai exista raţiunea conflictului.

Răspunsul construit de Toma porneşte de la două autorităţi patristice. Pe de o parte, Ieronim susţinea că prinţul regatului Persiei este un înger care se opunea rugăciunii lui Daniel pentru eliberarea poporului din captivitate. De ce? Pentru că un prinţ al demonilor îi ispitea pe unii dintre membrii poporului său, ceea ce constituia un obstacol în calea rugăciunii profetului. Pe de altă parte, Grigore cel Mare credea că prinţul regatului Persiei este, de fapt, îngerul bun al acestui regat. Or, cum se face că un înger bun se poate opune altui înger bun și cu atît mai mult arhanghelului Gabriel?

Pentru a decide în acest „conflict al interpretărilor“, Toma afirmă că judecăţile lui Dumnezeu se aplică, prin acţiunea mediatoare a îngerilor, diversităţii împărăţiilor şi oamenilor. Avem, pe de o parte, voinţa divină unică şi necontradictorie, ale cărei expresii sînt misiunile angelice, iar pe de altă parte, în plan terestru, ierarhia meritelor şi diversitatea tensiunilor. Îngerii nu sînt însă atoateştiutori; nu cunosc ordinea înţelepciunii divine decît dacă Dumnezeu le-o descoperă. Din acest motiv, trebuie să consulte înţelepciunea lui Dumnezeu, să i se adreseze neîncetat, să o implore în contemplaţie. Dar „în timp ce consultă voinţa lui Dumnezeu cu privire la meritele contrare sau opuse (de pe pămînt), se spune că [îngerii] se opun între ei; nu pentru că ar avea voinţe contrare (de vreme ce toţi sînt de acord să împlinească voia Domnului), ci pentru că lucrurile sînt contrare“.

Aşadar, contrarietăţile angelice nu ar fi decît reflexul raţiunilor contrare ale lumii spre care se îndreaptă mesagerii cereşti; nu am avea de-a face cu o opoziţie misionară (care ar veni de sus), ci cu una speculară (care ar răsfrînge în cer realitățile de jos). Disponibilitatea desăvîrşită şi caracterul diafan al lucrării îngerilor sînt astfel perfect ilustrate, pentru că acţiunea lor poartă amprenta lucrurilor asupra cărora intervine. Făpturi de interval, îngerii transpun într-o temporalitate proprie problema deciziei privitoare la lucrurile care se petrec pe pămînt: ei transmit o voinţă unitară pe care o aplică unor lucruri contrare. Nedumeriţi, consultă din nou înţelepciunea divină. În timpul unui astfel de ceremonial ierarhic, efectul acţiunii lor, ca şi cum ar fi vorba de o suspendare a deciziei, este contrariant pentru muritori: îngerii par a se lupta între ei!

În faţa acestui scenariu tomist, rămîne să ne întrebăm despre ce este, de fapt, vorba. Doar despre o dificultate exegetică pe care Toma o soluţionează filozofic în spaţiul finitudinii îngerului? Şi dacă n-ar fi decît aceasta, n-ar fi deloc puţin. Dar îndreptîndu-ne atenţia asupra surselor patristice, nu numai a celor invocate de Toma, ci asupra surselor problemei formulate de el, vom putea desprinde, dincolo de dificultatea exegetică, miza acestei chestiuni de angelologie în planul unei teologii a istoriei. Dar despre toate acestea, în numărul viitor… 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).