Un An Nou, din nou, iarăşi...
Sărbătorile s-au sfîrșit. Timpul și-a reluat cursul obişnuit, cu programul de lucru şi repausurile lui, cu agenda, problemele, consumul de fiecare zi. Cu încercarea PSD de a vicia legile Justiţiei, cu protestele străzii, ale magistraţilor, ale liderilor de opinie liberal democratică. Cu îngrijorarea în faţa unor ţări central-europene care se îndepărtează de democraţie şi de Uniunea Europeană. Cu ştiri TV ambalate strident, chiar dacă sînt minore, cu limbajul dezarticulat care infestează spaţiul public, cu averse cacofonice de talk-show. Ne vom reinstala în timpul curent, după acalmia binevoitoare a sărbătorilor, după momentul luminos al omagierii regelui care s-a dus. Ne vom vedea din nou de treburi… Cum e firesc să fie. Pînă şi sărbătorile revin în fiecare an, petrecute ca o celebrare religioasă, ca o reuniune de familie sau vacanţă. Pînă şi ele par să intre în timpul rotitor care aduce un an nou nu prea deosebit de cel vechi.
Dar sărbătorile nici nu-şi propun să desfiinţeze mersul curent al anului, al societăţii, al istoriei. Îşi propun ca – în conştiinţa credincioasă – să articuleze mersul lor cu verticala Realităţii tari. Interiorităţii umane i se adresează Logosul care se coboară pînă în trup de om. Ei i se adresează verticala pe care – la Epifanie – se revarsă glasul Tatălui şi prezenţa Duhului Sfînt asupra lui Christos cufundat în apele Botezului. Celebrarea sărbătorilor e momentul vizibil, liturgic, comunitar al unui timp menit să coboare în interioritatea umană, să crească acolo, să raporteze la verticala lui dimensiunile curente, „plane“ ale existenţei credinciosului. Să le organizeze în orizontul – deschis – al transcendenţei. Înţelegerii, receptivităţii cercetătoare, capacităţii noastre de atenţie polară i se adresează în primul rînd sărbătoarea. Timpul sărbătorilor e un timp hermeneutic, de atenţie faţă de semnificaţiile divine care izbucnesc în timpul curent, ancorîndu-l pe acesta, cu toată curgerea lui, de realul tare. E un timp de „schimbare a minţii“, menit să pulseze mereu înăuntrul conştiinţei şi, prin ea, să iradieze şi în timpul exterior, comun, social.
Spre acest rost al sărbătorii ne conduce Efrem Sirul, celebru poet liturgic din secolul IV, într-un imn dedicat Naşterii lui Christos. „Laudă Celui… care a amestecat sarea Sa în gîndirea noastră, cheagul Său în sufletele noastre.“
Gîndirea noastră de astăzi, de acum şi de tot anul primeşte grăuntele mobilizator al savorii divine. Gîndirea noastră de astăzi şi de tot anul poate fi atinsă, dacă e receptivă, dacă e atentă, poate fi pătrunsă de simţul atemporalului, de sensibilitatea faţă de aroma Logosului transcendent şi întrupat. Prin naşterea Lui, El retrezeşte gustul divinului înăuntrul fiinţei, se inserează intim în fibrele ei. O îndeamnă să evalueze, să „guste“ lucrurile după criteriul calităţii lor spirituale. O transformă potrivit fermentului pe care l-a activat înăuntrul omului. Mesajul Logosului, răspîndit în lume, are aceeaşi natură de „sare“ luminoasă, iar ea îi impregnează şi pe purtătorii mesajului. „Voi sîn-teţi sarea pămîntului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?“ (Matei, 5, 13), le spune Christos ucenicilor săi.
Metafora sării nu se referă doar la cristalul Logosului care îşi răspîndeşte „pigmentul“ în viaţa interioară şi în intelectul uman. Fiinţa însăşi e chemată să se limpezească, să „cristalizeze“ sub acţiunea sării divine, să capete o structură înrudită cu ea. Ea însăşi e menită să capete gustul tare, luminos, viu al sării, să-i stîrnească lui Dumnezeu pofta de a o consuma, de a şi-o integra. S-ar spune aşadar că îndrăzneala cercetătoare, tensiunea întrebării, curajul hermeneutic şi existenţial, nu ele par să displacă divinului degustător. Ci searbădul conformism, dulcegăria religioasă, clişeul slujit pe post de alese bucate spirituale. „Fiindcă eşti căldicel − nici fierbinte, nici rece − am să te vărs din gura Mea“ (Apocalips, 3, 16), declară El. Raportul credinciosului cu Dumnezeu este de o intimitate senzual-spirituală în simbolica lui. E o reciprocă gustare. Dumnezeu doreşte să se hrănească cu gîndirea noastră, să ne încerce savoarea.
Efrem (306-373) aparţine creştinătăţii siriene, spiritualitate care mizează pe o cunoaştere liturgică şi imnică, unde simbolurile biblice sînt înflăcărate, exaltate, unde sensurile lor sînt desfăşurate în mari acorduri poetice care le fac să consune şi să se potenţeze pentru a cuprinde persoana în elanul lor ascensional. Datorăm traducerea şi editarea Imnelor lui Efrem Sirul într un şir de volume (1998, 1999, 2000, 2010, Sibiu, Deisis) lui Ioan I. Ică jr., care le-a însoţit de studii şi introduceri preţioase privind specificul şi istoria imnografiei siriace. Întreprinderea lui se sprijină pe cercetările şi studiile profesorului Sebastian Brock, de la Oxford, specialist în literatură siriacă, mai cu seamă în opera şi figura celui care, în cuvintele lui Ioan I. Ică jr., nu este doar „cel mai fascinant şi fabulos poet creştin“, ci şi „unul dintre teologii cei mai profunzi ai tradiţiei creştine“.
Într-adevăr, potrivit termenului sirian, imnele lui Efrem sînt madrash (învăţătură, echivalent al ebraicului midrash). Sînt cercetare, interpretare, meditaţie orantă şi poetică privind sărbătorile. Sînt pătrundere în „depozitul“ lor de sensuri, în „vistieria“ lor, spune Efrem. Iar unul dintre sensurile pe care el le desfăşoară în Imnele Naşterii lui Christos se referă tocmai la articularea timpului curent cu momentul vertical al venirii Logosului.
Pe de o parte, momentul Naşterii consună cu un vechi şi pretutindeni prezent simbolism cosmologic, cu mersul evident, „natural“ al timpului. E legat de solstiţiul de iarnă, cînd soarele începe să-şi crească prezenţa. „El a ieşit din pîntec în luna cînd biruie lumina… Biruie Lumina noastră odată cu soarele“ (V, 14-15). Christos îşi potriveşte aşadar venirea după ritmul timpului nostru comun. Îşi revelează semnificaţia în vocabularul simbolic al cronologiei mundane. Dar, totodată, venirea Lui face o ruptură în pînza timpului plan. Logica acestui timp e contrazisă, e „despicată“ de sosirea Lui. În ciclurile timpului comun, Logosul inserează o altă dimensiune, un alt tip de sens, de logică, de fertilitate, menit să pătrundă în înţelegerea şi în inima umană. „Iarna, cînd întreaga făptură e pustiită, s-a ivit frumuseţea care a veselit toate făpturile. Iarna, care face pămîntul neroditor, a învăţat [s.m.] să nască Fecioara“ (IV, 119-120). Simbolismul cosmologic se încucişează astfel cu simbolismul metafizic.
În iarna timpului curent, în anotimpurile lui, e de învăţat gustul timpului vertical.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: Efrem Sirul, wikimedia commons