Umbrele Semilunei
Jean-François Solnon, universitar binecunoscut pentru lucrările sale dedicate Vechiului Regim, şi-a fixat recent atenţia asupra unei teme imagologice, publicînd în 2009, la editura pariziană Perrin, o masivă lucrare intitulată Turbanul şi redingota. Imperiul Otoman şi Europa, secolele XIV-XX, înfruntare şi fascinaţie reciprocă. Subiectul Turciei, temporar eclipsat de realitatea crizei economice, şi-a cîştigat o largă popularitate preponderent negativă, cel puţin în Franţa, care-şi asumă, cu anumite costuri, luxul de a se opune făţiş perspectivei ca UE să includă la un moment dat fosta împărăţie selgiucidă. Volumul, de peste 600 de pagini, impune o valoroasă contribuţie critică la demontarea numeroaselor clişee (anti)otomane, fără să alunece în excesul contrar al apologiei idealizante. Ca şi în alte cazuri de vecinătate belicoasă, turcii " şi imperiul lor atît de ameninţător pentru pax christiana " reprezintă un clasic exemplu de adversar demonizat istoriografic, în pofida multiplelor compromisuri şi a constantelor relaţii pe care Occidentul european le-a asumat pe "terenul" multisecularei sale relaţii cu Sublima Poartă. Solnon evită pariul imposibil al unei cronici factologice pretins exhaustive şi se concentrează mai ales asupra percepţiilor reciproce, traduse şi trădate la nivelul contactelor umane, al memoriilor de călătorie şi al rapoartelor diplomatice. Surse oficiale, intime, secrete, pe care autorul le completează prin reinterpretarea, curajoasă (şi plină de bun-simţ) a multor episoade a căror semnificaţie a fost partizan sau ideologic deformată, dar care meritau " tocmai de aceea " o repunere în perspectivă. Reflexe etnocentrice persistă doar în concluzia difuză că Occidentul european s-a dovedit intelectualmente mai deschis decît Imperiul Otoman, care ar fi pierdut partida (militar, tehnologic şi cultural) tocmai pentru că suferea de o intratabilă autosuficienţă, prefăcută treptat în spirit retrograd şi fetişizare sinucigaşă a trecutului "glorios". E plauzibil, dacă luăm în calcul diferenţa de scară a celor două tradiţii exegetice (Biblia & Coranul) sau adevărul, verificat în alte situaţii, că europenii au fost, mereu, spirite curioase şi comercianţi animaţi de o cinică rapacitate. Afirmaţia respectivă îşi găseşte confirmarea a contrario în faptul că turcii s-au "salvat" doar atunci cînd Kemal Atatürk i-a occidentalizat cu forţa, impunînd nu doar republica, laicitatea şi alfabetul latin, ci şi portul pălăriei... Însă cine-pe-cine şi care-pe-care contează prea puţin la bursa ipotezelor contrafactuale. Ancheta lui Solnon pasionează printr-un odinioară restituit cu talent narativ şi date îndeobşte neglijate. Un inginer maghiar a construit tunurile cu care otomanii au cucerit Constantinopolul. La numai trei luni de la căderea Bizanţului, veneţienii încheiau un acord comercial cu noii stăpîni de pe Bosfor. Dezastrele militare de la Kosovo Polje, Nicopole sau Maritza au fost răscumpărate abia la Lepanto... Ţările Române au cunoscut doar vasalitatea nu pentru că Poarta nu le-ar fi putut înfrînge (aşa cum a supus celelalte state balcanice sau Ungaria), ci pentru că administrarea lor indirectă s-a dovedit mai rentabilă decît anexarea lor propriu-zisă, care ar fi presupus cheltuieli excesive, pe un culoar geopolitic "mort"... (pp. 88-89). Notez în treacăt tratamentul elogios de care se bucură, în carte, figura lui Vlad Dracul, un Skanderberg valah... Volumul surprinde abil oscilaţiile din dubla oglindire a "părţilor" adverse: turci ignoranţi şi sultani erudiţi (precum Mehmet al II-lea, portretizat la 1480 de Gentile Bellini), Realpolitik şi utopie cruciată, recuperarea figurii bazileului (şi chiar a lui Alexandru Macedon) în stilistica puterii otomane, rigiditatea protocolului aulic şi misterele (ipocrit denunţate) ale haremului, mania apuseană a orientalismului, în maniera lui Pierre Loti, citatele arhitectonice şi multe altele, care merită, desigur, plăcerea lecturii nemijlocite.