Trei roluri

În orice spaţiu religios, Dumnezeu apare cu numeroase atribute, nume, tipuri de manifestare. Atribute de milă şi atribute de rigoare, de mister şi de lumină. Acum cîţiva ani, Monica Broşteanu şi-a publicat teza de doctorat despre Numele lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie (Polirom, 2005), unde inventariază norul expresiilor care aproximează densitatea Lui de necuprins.

Dar cum arată omul în spaţiul credinţei, al tradiţiilor spirituale? Ce „roluri” primeşte el? Ce figuri emblematice are la dispoziţie pentru a se situa faţă de divin? Religiile şi filozofia veche au vorbit, printre altele, despre trei.

În încheierea Republicii, Socrate menţionează unul dintre ele. O face cu un ton de speranţă, aproape de menire. De am da crezare celor spuse, hărăzeşte el, „ne vom ţine mereu de drumul cel de sus… pentru ca să ne fim şi nouă înşine prieteni, dar şi zeilor” (traducere de Andrei Cornea). Prieten al zeilor: iată o ipostază care presupune, evident, orientarea spre divin, scrutarea lui, conformitatea cu el. Dar care presupune totodată distanţa faţă de el. Prietenia nu e uniune; e asemănare cu zeul „pe cît stă omului în putinţă” (613a). Tocmai distanţa orientată îi dă putinţa omului să se judece şi să se construiască în raport cu modelul divin. Tocmai distanţa îi dă putinţa să cerceteze, să cunoască, să contemple nepieritorul. Şi să se facă plăcut zeului, căci, spune Glaucon, „e verosimil că un astfel de om nu e neglijat de cel asemenea lui!”. Tot o distanţă funcţionează în celălalt caz. „A ne fi prieteni nouă înşine” înseamnă, desigur, a lucra la armonia interioară, dar şi a te distanţa de propriul eu mărunt. „Prietenia” e o figură potrivită fiindcă presupune cele două feluri de distanţă: o îndepărtare perseverentă de profilul contingent al fiinţei, o distanţă imitativă, o distanţă-perspectivă către zeu.

Altă figură apare în Phaidon. Cînd se respinge dreptul la sinucidere, omul e înfăţişat ca rob al zeilor, aflat „în grija şi în stăpînirea” lor. Ce e drept, deosebirea de nivel între divin şi uman e, aici, dur afirmată. Însă, în cuvintele lui Socrate, această „robie” e dezirabilă, căci slujitorul nu e înjosit. „A fi în stăpînirea zeului” înseamnă „a te afla alături de unul care îţi e superior”, a fi sub ascultarea unei înţelepciuni mai înalte decît a ta, ceea ce omul chibzuit „ar trebui să vrea” să dureze veşnic. Între „stăpînul îndrumător” şi „prietenul înalt” nu există contradicţie. E vorba despre trăsături înrudite ale aceleiaşi instanţe, fie că omul o ia drept model, fie că îi suportă influenţa.

În sfîrşit, în Phaidros, se celebrează „nebunia venită de la zei”, care lansează fiinţa – pe urmele lor – către „cîmpia adevărului”. Vederea directă, fulgerătoare a „locului supraceresc” e o experienţă de tip extatic, unitiv. Extatic, fiindcă sufletul iese din domeniul său propriu şi chiar din domeniul zeilor, spre nivelul suprem al realului. Unitiv, fiindcă cele întrevăzute „dincolo de ochiul bolţii” se impregnează în sufletul văzătorului şi păstrează în el dorinţa contemplaţiei. Apare astfel – în registru filozofic – atitudinea mistică, cea pe care Plotin a prefăcut-o în cale, în posibilitate de uniune cu Unul. De astă dată, distanţa nu e doar perspectivă spre divin, imitaţie a zeului în registru uman. E distanţă parcursă, „fugă” într-Acolo.

E limpede că cele trei figuri apar, de astă dată în sens religios, în Biblie, că sînt prezente în Evanghelii. S-ar putea spune că un capitol al Evangheliei după Matei, al 25-lea, le cuprinde cumva pe toate: parabola talanţilor pune umanul în condiţia slujitorului; parabola celor zece fecioare pune umanul în condiţie nupţială, unitivă; vestirea venirii în slavă a lui Christos, cînd vor fi deosebiţi cei de-a dreapta şi cei de-a stînga, pune umanul sub exigenţa de a descoperi chipul lui Christos ascuns în semeni şi, implicit, de a se conforma universalei Lui generozităţi. „Discriminarea de pe urmă” are drept criteriu capacitatea noastră de a străvedea Modelul oglindit în adîncul fiecărei persoane, de a-i identifica trăsăturile în diversitatea profilurilor omeneşti. „Întrucît aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei, 25, 40).

Părintele André Scrima vorbea despre tentaţia de a-l concepe reductiv pe Christos, de a-i aduce chipul în ograda noastră, dîndu-i trăsături dintre cele mai onorabile, dar inevitabil limitative. Or, la Matei, 25, ni se cere să ne distanţăm de acest chip prea uman, particularizant, mărginitor. Ni se cere să găsim – în noi şi prin semeni – perspectiva către Christos în condiţia lui proprie, polară. „Judecata din urmă”, spunea André Scrima, „nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e incluziv; nimic nu rămîne în afara lui.”

„Prietenii Mirelui” (Marcu 2, 19) trebuie să-i sesiseze statura, înălţimea de la care El întîlneşte toate privirile şi li se propune ca prieten, ca model.

Cît despre credincios drept „slujitor al Domnului”, el e o figură omniprezentă în religii. Evangheliile îl înfăţişează într-o mulţime de variante şi de sensuri. În parabola talanţilor, i se cere productivitate spirituală, ceea ce presupune libertatea lui. Datoria privegherii, a atenţiei, a treziei decide în opoziţia slujitor înţelept – slujitor rău. Parabola celor doi datornici aduce tema iertării, a mărinimiei, prin care umanul se poate asemăna divinului. Iar adesea Iisus se declară – şi este perceput de ucenici – în dubla, reunita calitate de Stăpîn şi Îndrumător. „Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sînt” (Ioan, 13, 13). A fi slujitor al Cuvîntului înseamnă a te pune sub călăuzirea lui, a-i deveni discipol. Tema slujirii se îmbină cu tema cunoaşterii. A unei cunoaşteri de vîrf, pe care Învăţătorul divin se străduieşte să o trezească în ucenici, să o fixeze, să o adîncească în ei, în ciuda dificultăţii lor de a înţelege. E cunoaşterea propriei Lui calităţi şi filiaţii. E cunoașterea divinului în plinul strălucirii lui ascunse.

Pentru creştinii primelor secole era foarte vie ideea că Christos e Înţelepciunea divină care, în mod uimitor, exaltant, se întrupase. Ea le vorbea acum direct, le spunea limpede cuvintele misterioase ale învăţăturii sale. Le era maestru. Pe sarcofagele din secolele IV-V, Christos e înfăţişat mai întotdeauna ca învăţător care predă apropiaţilor săi ştiinţa tainelor divine.

În sfîrşit, tema unitivă creşte, aproape muzical, pe măsură ce Christos îşi anunţă sacrificiul şi îi desfăşoară sensurile în faţa ucenicilor. În preajma acelui moment, rosteşte parabola celor zece fecioare. Mai aproape, în cuvîntul de la Cină, dă imaginea viţei în care sufletele sînt mlădiţe irigate de seva divină (Ioan 16, 1-6). În acelaşi cuvînt, trece de la calificarea ucenicilor drept „slugi” la calificarea lor drept „prieteni” (Ioan, 15, 14-15) pentru a-i adresa în sfîrşit Tatălui ruga: „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan, 17, 21).

Cele trei figuri – slujitorul, prietenul, intimul lui Dumnezeu – nu sînt roluri destinate unor persoane diferite. Sînt trepte ale unui traseu.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.