Trei robinete
Pelerinajul e orientare, spiritualitate itinerantă, regăsire. Toate acestea se întrupează superlativ în Ţara Sfîntă, pe care nimic nu o depăşeşte, ca densitate simbolică şi coincidenţă revelată. În inima perimetrului sacral, Ierusalimul rămîne tensionat de competiţia monoteismelor, rănit de memoria distrugerilor, mereu reconstruit, mereu revendicat. O dramă invizibilă se consumă în acest oraş arhetipal, reflex terestru al Cetăţii lui Dumnezeu. Locuitorii unesc lăuntric păcătoşenia şi virtutea, sublimate într-o sinteză impregnată cu istoria lor sanctificată prin exces şi martiriu. La ora biblică, Pămîntul făgăduinţei era "netocmit şi gol", veritabilă metaforă a vidului copleşit de teofanie. Acum, după două milenii de conflicte, implantări şi dislocări dureroase, Ţara Sfîntă e un mozaic discrepant, un şantier tragic şi o promisiune deschisă. Indiferent la scurgerea veacurilor, deşertul îşi păstrează fervoarea provocatoare de fantasme ale depăşirii. Pe teritoriul israelian, pustia s-a predat în faţa tehnologiei şi a demonstraţiei politice: străbaţi o grădină irigată prin calculator. În regiunile arabe, banii Uniunii Europene se regăsesc nu doar în arme ilicite, ci şi în amenajări edilitare şi ambiţii electorale fără suport instituţional. Persistă şi regiunile riguros deşertice, precum aceea a Negevului unde, străbătînd cu maşina un drumeag prost, prin cele mai recente sate palestiniene, am descoperit lavra Sfîntului Sava. Mînăstirea se confundă cu nuanţele marţiene ale peisajului. Ne reprezentăm deşertul în stil saharian, cu dune precum valurile încremenite ale unui ocean pictat. Negevul etalează o cu totul altă volumetrie: amintiţi-vă stîncile din icoanele bizantine. Aici totul e arsură solară şi sterilitate mortală, desfăcută în faleze de praf gălbui. În secolul V, poposit în Iudeea, Sfîntul Sava a descoperit un pîrîu vital şi o chemare definitivă. A fondat o chinovie, pe care, după 35 de ani, a părăsit-o (scîrbit, pare-se, de conflictele dogmatice din sînul comunităţii) pentru a se izola în grota dintr-un "perete" vecin. Mi-l imaginez pe năprasnicul ascet în chilia sa rupestră, privind, peste prăpastie, viaţa - comparativ înlesnită - a fraţilor rămaşi pe mai departe laolaltă... Contemporană cu mînăstirea Sfîntei Ecaterina din Sinai, lavra Sfîntului Sava numără 15 secole de viaţă necontenită. A fost jefuită de toţi invadatorii Ţării Sfinte (perşi, musulmani, cruciaţi etc.), dar a ştiut să-şi revină, inclusiv după ravagiile cutremurului din 1834. La 13 octombrie 1965, moaştele întemeietorului au fost "repatriate" din Italia. În biserica majoră se află racla de sticlă unde sfîntul, neputrezit, odihneşte în veşminte sacerdotale. Obştea, pusă sub jurisdicţia Patriarhiei greceşti de Ierusalim, adăposteşte 16 vieţuitori, printre care un român, pe nume Zosima. Acesta mi-a fost ghid. Mi-a arătat "biserica nefăcută de mînă" - paraclis amenajat într-o cavitate - unde călugării se roagă, răcoriţi, pe timpul sinistrelor canicule estivale. M-a condus apoi în peştera sfîntului Ioan Damaschinul, subtilul apologet al iconoduliei. Mi-a deschis uşile arhondaricului, unde un călugăr american mi-a îmbiat, pe ştergar alb, un degetar de uzo, o aburită limonadă de casă şi o felie de cozonac uscat, cu gust de azimă. E o mare binecuvîntare să te reculegi într-o asemenea falie geologică, aridă pînă la Dumnezeu, mustind de renunţări răsplătite. Am fotografiat trei robinete deasupra unei cuve de piatră, cu gîndul la Horia Bernea (şi viziunea sa despre "Ortodoxie ca fire a omului"), m-am înfiorat ascultîndu-l pe fratele Zosima, care-mi evoca, prozaic şi sublim, extraordinara lungime a posturilor, cînd vieţuitorii se hrănesc exclusiv cu verdeţuri şi ulei de măsline... Deasupra cupolelor flutură steagul Patriarhiei şi acela, tot cruciform, al Republicii Elene. Numai că aici nu mai e vorba de naţiuni şi naţionalisme, ci de o arcă noahitică, pe care s-au îmbarcat ultimii cavaleri ai desăvîrşirii. Prin simplitatea lor hirsută, monahii savioţi îţi trezesc nostalgia nevoinţei, dorul după veşnicia rugăciunii neîntrerupte, ispita bucuriilor fruste. Nu ai cum să le mulţumeşti, dar poţi măcar să-i admiri.