Trecutul şi prezentul manechinelor

Uneori, fără evenimente, nici întîlniri, o lună de zile se întinde leneş, ca o apă de lac stătut unde totuşi, din cînd în cînd, înfloresc nuferi. Important e să-i aştepţi şi să-i culegi ca recompensă a plictisului. Alteori însă, o lună de zile, dimpotrivă, seduce, dispersează şi reclamă selecţia strictă a unui gînd, a unui eveniment. Această alternanţă a ritmului mi s-a revelat graţie colaborării mensuale la Dilema veche: astfel îmi iau constant temperatura vieţii şi scandez trecerea timpului. În luna trecută o primă idee fu de a scrie despre „Beckett şi eclipsa“ pe care am aşteptat-o în grădina Luxemburg, aşezîndu-mă pe fotoliul unde l-am văzut adesea, căci în seara dinainte asistasem la un spectacol unic cu piesele lui scurte, jucate într-un întuneric absolut. În noaptea totală a teatrului, cuvintele rezonau şi se detaşau imagini fantomale, experienţă radicală a teatrului redus la concentrarea muzicală a sunetelor şi la succesiunea umbrelor. A doua zi am aşteptat eclipsa cu gîndul la el… dar pe cerul în ceaţă n-am văzut nimic. Decepţie împărtăşită cu un grup de copii care m-au abordat: „Nu vine eclipsa,

?“ Am aşteptat-o împreună, dar n-a venit, n-am văzut-o… cum să nu te gîndeşti la Godot? „Natura“, în ziua aceea, „n-a imitat cultura“, cum îi plăcea lui Oscar Wilde să spună. Şi teatrul din ajun rămase echivalentul eclipsei absente din parcul unde o pîndeam. 

Am imaginat un comentariu despre Velázquez la Grand Palais, pe care fluvii de vizitatori îl invadează zilnic: cîtă alienare, cîtă manipulare în aceste factice mulţimi de „seniori“, de oameni vîrstnici, ce, totuşi, îmi zic, e mai bine să stea la coadă aici decît să moţăie în faţa televizoarelor! Presa a lăudat exaltat expoziţia, dar, în ciuda comentariilor unanime, nu pot depăşi reticenţa ce mi-o inspiră acest pictor fără transcendenţă, acest pictor solidar cu realul pe care-l restituie cu precizie şi meşteşug. Menine, regi, cerşetori şi pitici – iată umanitatea reunită în integritatea ei. Oricine poate deveni subiect pentru Velázquez, preocupat de perfecţiunea actului de a picta lumea fără a-şi înălţa ochii ca El Greco sau a se confrunta cu indecizia visului, a somnului, ca marele Calderon. Decepţie a artei care-şi e suficientă sieşi. Cea pe care o inspiră uneori Cézanne, dar niciodată Van Gogh. Eterna dispută… nu e oare cea dintre Tolstoi şi Dostoievski? Velázquez, îmi spun părăsind expoziţia, e Tolstoi, iar Goya – Dostoievski!

Aceste ezitări au devenit caduce cînd am avut

s cu o prietenă la expoziţia consacrată Manechinului în sălile Muzeului Bourdelle, ale cărui opere, ce par a răspunde criteriilor de propagandă oficială din vechile ţări comuniste, îmi amintesc oroarea lui Brâncuşi faţă de carne şi muşchi în sculptură. Le uit descoperind manechinul… fidel partener al pictorilor încă de la Renaştere. 

Manechinul se situează între artă şi viaţă, căci e sculptat, dar totodată poate fi animat, adaptat exigenţelor artistului care îl posedă. Poziţia adoptată nu e definitivă ca în sculptură, ci relativă, modulabilă, căci manechinul dispune în atelierele artiştilor de statutul unui model uman ce dispune de meritul imobilităţii. Meşteri renumiţi s-au consacrat tehnicilor de ameliorare a articulaţiilor sale pentru a le asigura o flexibilitate extremă, capabilă să restituie dinamica suplă a corpurilor. Construcţia scheletului rămîne sarcina primordială. Performanţele obţinute sînt nesemnate, reuşite ale unor artizani anonimi care se consacrau acestui pariu: manechinul ca expresie hibridă a omului. Dar în manechinele de excepţie expuse aici, dincolo de plasticitatea căutată, seduc şi chipurile de efeb sau de prinţ italian, privirea melancolică ce le e proprie. Nostalgie a manechinului ce nu reuşeşte să învie… un exilat printre cei vii!

Mai tîrziu, în secolul Luminilor, se vor declanşa primele agresiuni şi se vor intenta primele procese. Diderot se distinge prin aceste diatribe contra recursului la manechin ce afectează relaţia cu adevărul „fizic“ pentru care, insistent, filozoful pledează. „Manechinizarea“ sfîrşeşte în calificativ depreciativ invocat pentru a deplînge fixitatea anumitor personaje din pînzele lui Gainsborough sau ale altor pictori „academici“. Manechinul, din partener apreciat, decade şi sfîrşeşte în model vetust, devalorizat ca în

lui Manet, unde îl descoperim abandonat printre reziduuri şi pînze neterminate. Revanşă a vieţii contra manechinului deposedat! 

Surpriza intervine atunci cînd, din partener de lucru, el se constituie în motiv plastic. Pictorii îl adoptă sau pentru a-l erija în subtil competitor cu un model feminin viu – echivalenţa e atît de seducătoare încît opţiunea nu se impune flagrant –, sau pentru a revela spaima unui copil confruntat cu un manechin ce-l înfricoşează comic… Dar manechinul se va impune genial în seria pictată de Alan Beeton (1880-1942), care, graţie veştmintelor sau poziţiilor destinse, suscită o incertitudine poetică între ce este animat şi ce rămîne inanimat, o confuzie „sentimentală“. Apoi, manechinele intervin ca protagoniste „metafizice“ în tablourile lui De Chirico sau ca substitute erotice în viaţa şi operele lui Kokoschka sau Hans Bellmer, fără a mai cita celebrele fotografii cu manechine ale lui Man Ray. Un artist spaniol, José Maria Sert, pe care îl descopăr aici, a elaborat adevărate „instalaţii“ cu manechine. Ele sfîrşesc prin a deveni motiv plastic, marginal, e adevărat, dar recurent al artei moderne. Mă întreb: echivalentul lor modern nu sînt roboţii care apar deja la numeroşi artişti actuali?

Un regret final, însă enorm: absenţa nescuzabilă a celebrului

de Bruno Schulz şi mai ales a lui Kantor, cel care a introdus manechinele pe scena contemporană în celebra sa

pentru a regăsi astfel „timpul pierdut“ al copilăriei. O mică expoziţie la Biblioteca Poloneză îi sărbătoreşte centenarul şi permite întîlnirea cu manechinele strict dispuse în pupitrele de mult abandonate de elevii dispăruţi. Oamenii îmbătrînesc, manechinele rămîn veşnic tinere.  

Livada de vişini, teatrul nostru