Tradiţie istorică vd tradiţie sacră
Dezbaterile în jurul alegerii noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române au scos la iveală un fapt pe drept cuvînt scandalizant, şi anume prezenţa în Adunarea Naţională Bisericească a unor laici al căror profil moral nu pare a fi cea mai bună recomandare pentru o asemenea poziţie. Dar ce este această Adunare Naţională Bisericească şi cum se aşază ea în tradiţia canonică a Ortodoxiei? Prin simplificare, referinţa laconică la reorganizarea Mitropoliei româneşti în Transilvania, de către Andrei Şaguna, îi dă un aer de onorabilitate. De aceea trebuie amintit că reforma mitropolitului Andrei Şaguna a fost o adaptare a tradiţiei canonice sacre la un context istoric foarte ostil Ortodoxiei, cel al unei Biserici aproape dispărute în secolul al XVIII-lea, apoi subordonate Mitropoliei sîrbeşti de la Carloviţ, şi care a renăscut odată cu naţiunea română din Transilvania, în secolul al XIX-lea. Dar reînfiinţarea acestei eparhii ortodoxe, meritul incontestabil al lui Andrei Şaguna, nu se putea face decît în contextul istoric prielnic de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru a fi drepţi cu Andrei Şaguna, mai trebuie să pomenim că proiectul lui iniţial a suferit modificări cerute de laicii care au participat la primul Congres Naţional Bisericesc din 1868 şi care au văzut în organizarea Mitropoliei un mijloc de luptă politică pentru afirmarea drepturilor naţionale ale românilor. Aplicarea acestui statut în condiţiile regimului comunist a trădat sensul reorganizării şaguniene, care ţintea la întărirea unei Biserici Ortodoxe autonome, şi nu la supunerea ei unui control din ce în ce mai strîns al statului. Astfel, după 50 de ani de distorsiuni comuniste şi postcomuniste, acest statut nu poate răspunde provocărilor foarte diferite ale secolului XXI. Pînă de curînd chiar, selectarea reprezentanţilor laicatului în adunările eparhiale şi naţionale bisericeşti s-a făcut urmînd o spirală a presiunilor şi condiţionărilor (de ordin financiar sau al şantajului cu dosarele) dinspre politic. Aceşti "reprezentanţi" ai laicatului, în unele cazuri chiar oameni politici, nu numai că nu sînt deloc reprezentativi pentru poporul binecredincios, dar participarea lor în alegeri epsicopale contravine canonului 3 de la sinodul VII ecumenic (Niceea II). Este o diferenţă majoră între figurile eroice ale burgheziei ortodoxe din Transilvania dualismului austro-ungar şi laicatul-fetiş din adunările bisericeşti de azi. "Compromisul" şagunian este contraproductiv chiar la nivelul imaginii publice a Bisericii. Într-o Românie, stat naţional şi unitar, ba chiar membru al Uniunii Europene, episcopatul ortodox trebuie să reia în mîini soarta Bisericii. Nici laicatul "oficial", nici consilierii din clerul de mir nu mai trebuie să ajungă în situaţia de a controla deciziile episcopale (mă gîndesc la recentul scandal de la episcopia Oradiei, unde episcopul a fost "faultat" de corpul consilierilor clerici nemulţumiţi). Este timpul întoarcerii la canoanele Bisericii universale, singura legislaţie adevărată şi cu autoritate a Bisericii. Astfel, conform principiului autonomiei eparhiale, canonul 25 Calcedon şi canonul 35 in Trullo, episcopul este monarh în eparhia lui, aşa cum Dumnezeu este monarh în univers. La nivelul Bisericilor locale mitropolitane, forul de conducere trebuie să fie sinodul mitropolitan, adică toţi episcopii unei mitropolii sub preşedinţia episcopului metropolei, cel cu funcţie de mitropolit. La nivelul întregii Patriarhii a României, forul de conducere este sinodul format din mitropoliţi, numit şi sinod permanent, iar în cazuri excepţionale, sinodul tuturor episcopilor, numit şi sinodul general. Ocazional, dacă nu se poate deplasa, un mitropolit are dreptul să delege un episcop sufragan în sinodul permanent. În această formă de organizare conformă cu tradiţia eclesiologică a Bisericii universale, episcopii ar purta responsabilitatea directă şi totală a conducerii Bisericii. De asemenea, în conformitate cu canoanele şi evoluţia istorică a Bisericii pe teritoriul României, patriarhul României nu este de fapt decît un mitropolit primat cu titlul onorific de patriarh (procedură asimilabilă principiului enunţat de canonul 12 de la Calcedon, conform căruia un scaun episcopal, ridicat în rang prin decizie politică, nu deţine acel rang decît cu titlu onorific). Abuzul canonic al înfiinţării prin autoproclamare de noi patriarhii a fost comis în contextul afirmării naţionale şi al luptei antiotomane în secolul al XIX-lea, cînd Patriarhia ecumenică a fost identificată cu interesele Imperiului Otoman. În acel context, sinodul general al Patriarhiei ecumenice a condamnat organizarea de biserici locale pe principii naţionale, sub numele de filetism, dar logica forţei s-a impus şi Patriarhia ecumenică, izolată într-o Turcie naţionalistă ostilă creştinismului, a recunoscut în cele din urmă patriarhiile naţionale, dar în sensul onorific pe care îl evocam mai sus. Această fază naţionalistă, cu tendinţe schismatice pe alocuri, e cazul să se încheie la acest început de mileniu. Ortodoxia universală are nevoie să-şi afirme mai puternic unitatea sinodală, iar Biserica Ortodoxă Română este chemată să răspundă acestei exigenţe istorice. Deasupra Bisericii locale a României se află, în pofida mult prea afirmatei autocefalii, istorica Biserică-mamă, Patriarhia ecumenică. Rolul ei se reduce, în mod normal, la întîietate onorifică sau la intervenţie sinodală în caz de criză majoră. Un astfel de exemplu este intervenţia patriarhului ecumenic, după consultare sinodală cu întîistătătorii Bisericilor autocefale, în recenta criză a Patriarhiei de Ierusalim. Este bine de ştiut că, într-o situaţie gravă, Biserica Ortodoxă Română se află sub oblăduirea rugătoare a celorlalte Biserici-surori sub preşedinţia patriarhului ecumenic. În acest fel s-ar afla înaltul cler în echilibru între naţional şi universal, între nevoia de autonomie şi recunoaşterea autorităţii colegiului episcopilor ortodocşi. Astfel, deopotrivă reactivarea prezenţei şi activităţii laicatului în Biserică (v. şi articolul meu din suplimentul "Aldine" al României libere de pe 8 septembrie a.c.) şi restrîngerea deciziilor de ordin duhovnicesc, dogmatic, liturgic, canonic şi eclesiologic în mîinile episcopatului, ieşit în majoritate din rîndul monahilor, contribuie la reechilibrarea forţelor vitale ale Bisericii. Un principiu canonic de primă importanţă, din păcate uitat în bisericile ortodoxe în ultima vreme, este cel al cununiei mistice dintre episcop şi eparhie. Un episcop este legat pe viaţă de eparhia lui. Din cauza modificărilor de geografie eclesiastică datorate transformărilor politice pe care le-a suferit Imperiul Bizantin, părinţii Bisericii au acceptat un pogorămînt, ca în mod excepţional un episcop să poată fi mutat o singură dată de la o episcopie la alta (v. procesul patriarhului ecumenic Matei I, 1397-1410, acuzat de trisepiscopat, toată dezbaterea canonică în articolul lui V. Laurent, Le trisépiscopat du patriarche Mathieu Ier (1397-1410), Paris, 1972). În conformitate cu acest principiu canonic, episcopul, indiferent de rangul episcopiei respective, era ales cu precădere dintre călugări, clerici sau chiar mireni. De aceea nu ar fi normal ca episcopii Bisericii noastre să-şi dorească părăsirea eparhiei lor pentru alta, atîta timp cît nu există ameninţarea unei invazii "barbare" (argument acceptat de canoanele sinodului in Trullo), nemaispunînd că nici un episcop care se află la cîrma unei a doua eparhii nu ar putea fi un candidat legitim la scaunul patriarhal. Repet - scaunul patriarhal este, înainte de toate, eparhia arhiepiscopală a Bucureştiului cu rang mitropolitan pentru Muntenia şi Dobrogea. Această alegere nu trebuie privită ca o supremă avansare în grad într-un cursus honorum care presupune traversarea mai multor scaune vicariale, episcopale, arhiepiscopale şi mitropolitane. În orice caz, sper ca sinodul să fie conştient că vacantarea vreunuia dintre scaunele actuale, prin alegerea patriarhului, nu trebuie să trezească o sarabandă a scaunelor muzicale pentru reamenajarea geografiei eclesiastice, în funcţie - Doamne fereşte! - de votul dat la alegerea patriarhului. În aceeaşi logică a fidelităţii faţă de întemeierile originare ale Bisericii, episcopii nu trebuie să fie aleşi decît tot de episcopi. Aşa cum apostolul Matia a fost ales în colegiul apostolic prin chemare de către ceilalţi apostoli şi tragere la sorţi între doi candidaţi (Fapte 1, 21-26), tot aşa şi tradiţia Bisericii a prevăzut ca episcopul unei episcopii vacante să fie ales de colegii din sinodul mitropolitan, sub preşedinţia şi cu încuviinţarea mitropolitului (canonul 4 al primului sinod ecumenic, Niceea I). Iar canonul 6 al aceluiaşi sinod prevede că este de dorit ca episcopii din sinod să realizeze unanimitatea asupra persoanei alese, iar ca pogorămînt este formulată permisiunea ca în cazul în care din animozitate personală, deci fără motiv serios, doi sau trei se opun, să decidă majoritatea. Un caz aparte în istoria alegerilor episcopale îl reprezintă cel al Patriarhiei de Constantinopol şi, în Bizanţul tîrziu, cel al principalelor centre mitropolitane unde, datorită caracterului sacru recunoscut împăratului bizantin, acesta avea privilegiul de a exercita un control asupra alegerilor episcopale. Nici o figură politică din lumea de azi nu poate fi echivalată, nici măcar prin analogie, cu împăratul Bizanţului, deci nu vom mai dezbate acest caz. Principiile canonice amintite mai sus contrazic în mod evident ceea ce am numit "compromisul" şagunian, adică participarea laicilor clerului de mir la alegerea episcopului. Rămîne să ne dorim ca sinodul să fie conştient că prin revizuirea statutului are ocazia, poate chiar înaintea alegerii noului patriarh, de a reveni la întemeierile canonice ale primului mileniu creştin. Tradiţia sacră poate prevala din nou asupra unor efemere tradiţii istorice.