Totul e posibil

3 noiembrie 2007   DIN POLUL PLUS

Totul e posibil În discuţiile cu prietenii mei survine, aproape inevitabil, cea pe tema dosarelor de informatori ale înalţilor ierarhi din Sinodul BOR. Şi asta nu atît pentru că actualitatea publică e marcată, printre altele, de aceste revelaţii (prea puţin şocante pentru cei avizaţi), cît pentru că subiectul conotează dramatic triumful răului mundan. Pentru ca un om să devină episcop, e nevoie ca el să aibă un profil aparte. Nu poţi sluji, toată viaţa, Dumnezeului în care nu crezi. Sigur, te poţi îndoi, ca orice fiinţă raţională şi muritoare. Poţi păcătui, iarăşi, de vreme ce "nu există om care să fie viu şi să nu greşească". Însă pentru a urma severa cale a monahismului, preluînd pe deasupra şi povara sacerdoţiului, se cade să te ridici, printr-o anumită vocaţie, peste şirul oamenilor "obişnuiţi". Ai nevoie de o cultură, de studii aprofundate, dar ai mai ales nevoie de o trăire spirituală consecventă, chiar dacă o asemenea tenacitate pretinde sacrificii sau doar mărunte renunţări de fiecare zi. Orice viitor episcop, fie el angajat pe calea credinţei în epoci de crîncenă persecuţie (cum a fost, din plin, comunismul), e neapărat un iubitor al Bisericii. E cineva sensibil, bun la suflet, darnic şi dornic să-şi servească aproapele. Sînt sigur că toţi episcopii noştri, incluzîndu-i aici pe cei care s-au încărcat, iată, cu păcatul lui Iuda, au trecut iniţial prin experienţe lăuntrice sofisticate, au citit mult, au înţeles lumea prin lentila măritoare a Evangheliei. În asemenea condiţii de formare, "comuniunea" lor cu dracul Securităţii dezvăluie un veritabil mister al inechităţii, o taină abisală, o cădere fără sfîrşit. În alte cazuri - cele ale turnătorilor "laici" -, motivaţiile, oricît de meschine sau tocmai pentru că sînt derizorii, ajung uneori să maimuţărească o justificare. Vînzîndu-şi semenii, defectorii mireni n-au făcut "decît" să se pună în centrul lumii, acceptînd că nimic nu contează mai mult decît interesul lor individual. Numai că laicul rămîne, în genere, o persoană cu discernămînt spiritual mărginit. Şi care nu are, oricum, responsabilitatea nemijlocită de a lucra pentru mîntuirea celorlalţi. Cînd un preot (cu atît mai vîrtos un episcop) alunecă în tunelul anihilării celorlalţi, de dragul anumitor privilegii trecătoare, abia atunci conduita de care vorbesc dobîndeşte o gravitate insondabilă, un soi de patină luciferică, de nesuportat. Misterul răului. Şi banalizarea lui, cu atît mai dureroasă... Ca de obicei, merită să ne întrebăm cam ce ar fi de făcut. Pe planul la care mă refer, chiar că sîntem neputincioşi. În imediat, ceva s-ar mai fi putut repara dacă împricinaţii s-ar fi retras din scaune. Nu văd o diferenţă esenţială între securiştii-torţionari, cu pensii de 50 de milioane, şi episcopii-turnători, care continuă să locuiască în palate. Se pare însă că nu o vor face, pentru că n-avem noi o lege a lustraţiei, care să opereze în lumea politică, d-apoi o bază canonică pentru depunerea din treaptă a unor asemenea figuri din lumea ecleziastică. Din nefericire, hotărîrea lor de a îngroşa obrazul, pînă la situaţia hilară în care se mai şi victimizează, va afecta BOR, înteţind secularizarea societăţii. Că secularizarea vine la pachet cu democraţia şi capitalismul e clar şi natural. Mă refer însă la un alt gen de secularizare, şi anume la criza morală generalizată, inclusiv prin neîncrederea crescîndă într-o instituţie sacră, generatoare de modele şi identitate naţională. Din acest unghi, primul an de patriarhat al P.F. Daniel va fi cumplit de greu. Cum să acţionezi în circumstanţele date? Dacă tai, chirurgical, rişti o răzmeriţă instrumentată chiar de "victime". Dacă tolerezi "moştenirea" dezvăluită de CNSAS, rişti să îndepărtezi de Biserică un număr deloc neînsemnat de oameni, inclusiv sau mai cu seamă tineri. Împrejurarea e - ca să spun aşa - dostoievskiană. Pentru că, "dacă Dumnezeu nu există, totul e posibil"...

Mai multe