Torcello. Acasă (2)
Ansamblul de la Torcello are, în cele două case romane de faţă, un muzeu. Ca să nu plătească, turiştii se fotografiază cu toţii doar pe bucata de rocă numită Tronul lui Attila: stînd pe el, cruntul rege hun ar fi împărţit versiunea sa de dreptate lagunei. Acolo însă, în muzeu, am văzut prima oară o cruce fractală: fiecărui braţ al crucii îi creşte o cruce şi pe fiecare braţ al acestora înmugureşte o alta şi aşa, cît a permis fierul cel negru din care este croită.
Dar nu de asta ne ducem la Torcello, ci pentru a privi cu atenţie catedrala Santa Maria Assunta. Ca orice bun exemplu care a trecut testul timpului, pe care îl dau studenţilor, catedrala are cîteva caracteristici esenţiale: 1. Despre primul, am vorbit deja în episodul precedent: nu este o clădire, ci un ansamblu articulat de obiecte edificate, cu diferite funcţii. 2). Catedrala este interesantă şi semnificativă de la orice distanţă am privi-o, şi de pe aeroportul Marco Polo, sau de pe ţărmul Veneziei, de la Fondamente Nuove, de unde ni se anunţă prin campanilla şi prin acoperişul bazilicii, dar şi de la distanţă microscopică, atunci cînd – anticipez puţin – privim sideraţi Judecata de Apoi, copleşitoare cum şi trebuie să fie, sau mozaicul pardoselelor). 3) Catedrala nu este o clădire, ci un proces, iar rezultatul, iarăşi, nu este un obiect, ci un palimpsest. Din secolul al VII-lea pînă cu cinci sute de ani mai tîrziu, şi pînă astăzi, cînd se restaurează campanilla, strat peste/lîngă strat, obiect nou lîngă/peste obiect vechi, mozaic peste frescă peste mozaic peste marmură nudă. Schimbările de soartă ale oraşului sînt vizibile în destinul ansamblului religios, atît în glorie, cît şi în decădere.
În orice caz, mi se pare relevant că, atunci cînd localitatea a pierit, pentru că laguna s-a colmatat în dreptul portului său, ea a fost folosită drept carieră de piatră pentru noua metropolă: Venezia, cea de peste lagună. Acesta este răspunsul dat celor care caută cu înfrigurare urmele unui oraş prosper, de peste 50.000 de suflete, în ierburile care ţiuie metalic de atîţia greieri, şi nu găsesc nimic. Oraşul şi-a urmat locuitorii. Mai puţin ansamblul catedralei, care a rămas aici neatins, devenind mănăstire şi, acum, muzeu. Singurătatea aproape absolută de acum îi prieşte.
Dar senzaţia pe care o dă oricui intră prima dată înăuntru aceasta este: deopotrivă de înălţare şi de învăluire. Sînt proporţiile bazilicii, de bună seamă. Sînt mozaicurile de aur, peste care tronează cel de pe peretele vestic, unde ne sînt povestite pe registre, ca în benzile desenate, cerurile, cine le stăpîneşte, Judecata de Apoi şi tot ce mai trebuie să ştii ca lucruri de folos spre propria mîntuire. Hieration-ul, altar zicîndu-i-se astăzi, este înălţat cu cîteva trepte (şi locul înalt pe care soseşti se cheamă solee), iar în exedră este un mic amfiteatru, cu, în ax, tronul episcopului, amplasat cel mai sus în spaţiul sacru. Cel mai sus, adică aproape de semicalota unde un alt mozaic de aur o descrie pe Fecioara Maria cu Pruncul, în transcendenţa lor. De jur împrejur, acolo unde, astăzi, într-o biserică ortodoxă, ar sta sfinţii militari, sînt montate panouri de piatră dispuse simetric, tăiate cum sînt dintr-o singură lespede de marmură. Par să aibă proporţii de aur, dar nu am verificat. Astfel aşezate, ca la Sfînta Sofia, par exemple nenumărate de Teste Rorschach. Peste o parte din aceste panouri a fost, o vreme, frescă, apoi, apoteotic, mozaicurile de aur care predomină astăzi. Deasupra structurii care delimitează, lăsîndu-l vizibil, altarul, au fost amplasate tîrziu nişte icoane, dar orientate către oficiant, nu către naos.
Deasupra capelei din dreapta altarului, cum privim spre el, chiar pe arcul care o desparte de naos, mozaicul ne aminteşte de cel de la Capela Sf. Zenon din bazilica Prassede de la Roma. Coborînd din nou către acesta, dacă ne putem desprinde ochii de pe pereţii bazilicii, am putea observa mozaicurile pardoselii, din intarsie de marmură, unele în manieră cosmatescă. Vorbind despre straturi, veţi observa că această pardoseală nu este prima: pe alocuri, sîntem lăsaţi să privim în profunzime, unde, la vreo două palme de suprafaţa vizibilă astăzi, se vede prima pardoseală, cu nimic mai prejos decît cea de acum...
Am reuşit să ajung pe Torcello, pentru a vedea acest ansamblu edificat, abia în 2010, şi l-am revăzut de curînd, pe îndelete. Anul trecut am poposit spre seară, cu un grup de studenţi cu care venisem să ne minunăm de Bienala de Arhitectură. Intrat în bazilică, după o vreme de muţenie, am reuşit să mai spun doar că eu nu mă mai întorc la Venezia, pentru că am ajuns acasă. Desigur, bravam: m-am întors spăşit, se înserase deja, la „acasa“ noastră temporară, de lîngă Ponte Rialto, apoi la aceasta, din patrie, de unde vă povestesc astăzi...
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.