„Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi sînt de folos“
De două ori repetă Sfîntul Apostol Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, această idee paradoxală. Prima oară (I Corinteni 6, 12) pentru a le spune corintienilor că trupul este templul lui Dumnezeu și că trebuie să-și trateze trupul în vederea acestui statut al său, adică pentru ca Dumnezeu să locuiască în ei, așa cum locuia odinioară în Templul din Ierusalim, și că lasă la latitudinea lor să hotărască dacă un trup maltratat prin desfrîu mai este apt să fie templu. A doua oară (I Corinteni 10, 23) pentru a le spune că nu contează ceea ce mănîncă atîta timp cît ceea ce mănîncă nu este o provocare fățișă la adresa conștiinței lor. O religie fără tabuuri? E un nonsens! Sau un tabu al cărui cenzor este doar propria conștiință? Evident că nu este un tabu. Rolul tabuului este comunitar, acela de a trasa acele limite care trebuie respectate de întreaga comunitate, fiindcă ele asigură supraviețuirea comunității, de fapt funcționarea comunității ca un întreg, ca o ființă vie.
Distincția operată de Apostolul Pavel pune fățiș problema dacă învățătura lui Iisus din Nazaret poate fi înțeleasă ca o religie. În definiția religiei, trei elemente distinctive trebuie să fie prezente: mitologie, ritual, tabuuri, adică reguli de interacțiune între membrii comunității consfințite de o divinitate. Mitologia spune istoria divinității sau a divinităților implicate în sau responsabile de fondarea unei cetăți/unui popor și care se află la originile unui sistem cultural (ritual + tabuuri). Mitul fixează începutul exemplar al grupului uman, intermediat de zeul și/sau eroul fondator divinizat.
Fără ritual nu există homo religiosus, după cum ne-a arătat Mircea Eliade, fiindcă ritualul este mecanismul prin care scurgerea existenței terestre este smulsă din profanul absurd și ridicată la nivel divin prin identificare cu gesturile fondatoare, cu începuturile ființei comunitare. Profanul este o amenințare pentru viața lui homo religiosus, de aceea cele mai banale și instinctuale clipe ale vieții (hrana, reproducerea) trebuie sacralizate. În cele din urmă vin tabuurile sau prescripțiile religioase (interdicții sau condiționări). Acestea stau la baza relațiilor dintre membrii grupului uman și reglementează ansamblul aspectelor vieții. René Girard ne-a arătat că scopul acestora este inhibarea violenței intraspecie.
Raportat la aceste trei aspecte, creștinismul este deficitar. În primul rînd că nu prea are mitologie, poveste a divinității. Divinitatea invizibilă a Vechiului Testament este foarte greu de perceput. Moise o percepe într-un foc ciudat care nu mistuie (rugul aprins) sau într-un nor pe muntele Sinai, proorocul Ilie percepe divinitatea într-o adiere de vînt. Divinitatea biblică nu este prezentată în sfera ei proprie, existența ei dezvăluindu-se în principal în forul interior al persoanei. Divinitatea este o voce interioară. O istorie a divinității nu se înfiripă decît prin umanizare/întrupare. Abia prin Iisus din Nazaret se spune aparent o istorie a divinității, pe care am putea-o asimila metamorfozelor divine din religia greco-romană, dar de fapt divinitatea nu se lasă văzută din exterior, ci este și în acest caz o revelație interioară a unor martori aleși. Totul se reduce la întrebarea repetată a lui Iisus: voi cine credeți că sînt? Voi nu vreți să vă îndepărtați de mine, așa cum fac cei care sînt dezamăgiți că nu văd ceea ce se așteaptă ei să vadă? Divinitatea lui Iisus nu devine perceptibilă decît pornind de la revelația interioară a privitorului. Aceasta fiind la rîndul ei un proces gradual. Deci putem spune că nu avem mitologie nici în Vechiul, nici în Noul Testament. Avem o istorie a oamenilor teofori, dar este în mod cît se poate de clar o istorie a oamenilor.
În al doilea rînd, singurul ritual propriu-zis creștin este euharistia. Ce este euharistia: amintirea jertfei pe cruce, prin repetarea gesturilor rituale anticipatorii ale divinității umanizate în Iisus Hristos. Tot restul e rugăciune, adică voce interioară. La orice sărbătoare se repetă același ritual unic: liturghia. Idealul creștin nu este o societate sacralizată prin ritual, ci un individ eliberat de societate. Eliberat fiind el de ceea ce-i oferă societatea, dezvoltă capacitatea de a percepe interior divinitatea.
În al treilea rînd, cel privitor la sistemul de interdicții, deja în Vechiul Testament există o listă scurtă a tabuurilor, cele zece porunci. În Noul Testament, cele zece se reduc la două: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii“ (Matei 22, 37-40).
Din cele trei aspecte discutate ale religiei, două privesc societatea: ritualul și tabuul. De fapt, de multe ori și primul aspect, cel mitologic, este tot legat de comunitatea religioasă, fiindcă mitul povestește începutul cetății sau al poporului, criza fondatoare, primul conflict interuman și modul cum a fost el rezolvat, spre exemplu printr-o jertfă umană, accidentală sau nu. Spre exemplu, cum l-a omorît Romulus pe Remus.
Structura aceasta mitologico-ritualo-normativă își asigură funcționarea printr-un rege-preot-judecător. În dezvoltarea unei societăți, funcțiile se pot distribui între mai multe persoane, dar originile cauzale comune ale acestei puteri nu se pierd.
Dintre toate speciile animale, omul este singura în stare de o violență atît de încrîncenată încît devine autodistructivă a grupului și, potențial, a întregii specii. Ultimele două războaie mondiale și regimurile totalitare care au urmat au demonstrat această observație, care provine atît de la etologi, precum Konrad Lorenz, cît și de la etnologi/antropologi precum René Girard. Acesta din urmă și-a construit întreaga teorie antropologică în jurul ideii că „religia“ este echivalentul hormonului de inhibare a violenței de la animale. Religia operează această inhibare în trei pași. Întîi focalizează violența asupra unui unic individ sau a unui grup minoritar din societate: este „victima“ care urmează să absoarbă potențialul de violență a societății, într-un act de imolare colectivă. Al doilea pas constă în păstrarea memoriei victimei și mitologizarea ei. Al treilea pas este repetarea simbolică a jertfei, care dă naștere ritualului. Cel mai tare se teme o „religie“ de dezvăluirea acestui mecanism. De aceea acțiunea cea mai agresivă este împotriva celor care înțeleg și dezvăluie acest mecanism. Sînt cei care afirmă că victimele sînt inocente. Iisus din Nazaret observă că pe profeți i-au omorît gestionarii sacrului (rege-preot-judecător), iar apoi le-au construit morminte din evlavie. Același discurs l-a ținut și arhidiaconul Ștefan, dezvăluind că în mod repetat au denaturat revelația divină (profetul Isaia este citat chiar de Iisus: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţînd învăţături ce sînt porunci ale oamenilor“) și Ștefan cade victimă unui linșaj spontan.
Dar dacă nu este o religie, ce este învățătura lui Iisus din Nazaret? Iisus răspunde în felul următor fariseului celui evlavios care îl întreabă ce să facă pentru a moșteni Împărăția lui Dumnezeu, să se elibereze de ceea ce-l definește ca parte a ființei sociale: avere, putere, statut, să vină și să-i urmeze Lui. Dar cine este El găsim într-un răspuns către Toma: Eu sînt Calea, Adevărul și Viața.
Să ne întoarcem la citatul din Apostolul Pavel, a cărui lectură este prevăzută la începutul Triodului. Nu este contrariant ca tocmai la începutul celei mai complexe prescripții rutalice din cultul creștin, Postul mare, să fie citit acest fragment? „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“ (Matei 15, 11). Nu, fiindcă postul nu este o prescripție ritualică, nu este o condiție a mîntuirii, nu este nimic în sine, ci dorința individuală, liberă și discretă, de a participa la nunta Fiului de Împărat (Matei 22, 1-15), la care toți cei de pe drumuri și de la răspîntii au fost invitați. Ce este atunci postul? Poate haina de nuntă?
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: wikimedia commons