Timp pentru clipe!

Peste stîncile şi marea Thassos-ului se aşternea zîmbitoare şi veselă, ca de obicei, vara. Timpul începuse parcă să se prelingă molcom, iar clipele prăjite de soare ne induceau o stare de acalmie asfixiantă. Pentru a frînge această acedie pernicioasă, ne-am scuturat de nisipul fierbinte şi ne-am aruncat în barcă, pornind într-o călătorie iniţiatică prin nemărginitul mării (apeiron). Personajele simpozionului nostru (syn=împreună+pino=a bea) sînt: Eu (Cr.), apăsînd acceleraţia bărcii, Clement (Cl)., cu privirea priponită nostalgic înapoi, de-a lungul siajului, Mihai (M.), încercînd să echilibreze barca cu butoiaşul de vin, şi Ion (I.), cu privirea filosofală aţintită la orizont spre acel punct imaginar al nemărginitului, unde se împreunează cerul cu marea. La un moment dat, după ce am pierdut noţiunea timpului, rătăcind prin apeiron-ul mării, am aruncat ancora, ne-am umplut paharele şi am purces la acest simpozion de-a dreptul insolit.

Cr.: Dragi sympotes, pentru că ne aflăm ancoraţi în largul mării ca un punct infim, suspendat parcă atemporal în infinitul ei, vom vorbi despre timp şi clipă. Marele Aristotel defineşte genial raportul dintre timp şi clipă: timpul este numărul mişcării (număr în sensul de numărare, adică cel care măsoară mişcarea), iar clipa, acum-ul (to nyn), cum o numeşte el, este cea care îl defineşte, care-l determină pentru că îl împarte în cele anterioare şi în cele posterioare. Raportul dintre timp şi clipă se aseamănă, conform lui Aristotel, cu cel dintre linie şi punct (stigme). Clipa atinge timpul, îl marchează, îl stigmatizează, aşa cum punctul stigmatizează linia. Clipa frînge monotonia timpului, aşa cum punctul fragmentează obositoarea desfăşurare a liniei. Clipa, momentul, prezentul, vremea! Răscumpăraţi vremea (kairos), că zilele rele sînt, ne spune Scriptura, sau, la începutul Liturghiei, diaconul rosteşte vremea este a face Domnului. Adică e vremea clipei! La Dumnezeu, creatorul timpului, totul este un veşnic acum, ne spune Sfîntul Vasile cel Mare. În ziua a opta, ziua Învierii, timpul se va transforma într-un veşnic acum!

I.: Mai bine ai puncta, popo, faptul că în elina veche punct se spunea stigme, iar mai apoi în elina nouă stigme-ul a devenit clipa, şi asta negreşit sub influenţa marelui filozof! O clipă sfîntă nu numai că poate frînge curgerea nebună a timpului, ci chiar îi poate da un sens. Viaţa ca o clipă sau pentru o clipă! Aduceţi-vă aminte de tîlharul de pe Cruce, care a devenit primul cetăţean al Raiului, într-o clipă! O viaţă în care şi-a irosit timpul cu lucrurile nimicului (me on), adică cu răul, îşi găseşte salvarea printr-o clipă. Ce n-au reuşit alţii într-o viaţă, a reuşit el într-o clipă!

Cl.: Da, aici trebuie să subliniem faptul că ne referim la acea clipă fecundă, care poate da sens unei întregi vieţi. Nu e vorba despre facilul carpe diem. Există însă o condiţie indispensabilă, ce se referă neîndoios la calitatea clipei: nu trebuie să fie un produs al contingenţei, altfel nu numai că nu reuşeşte să spargă monotonia, ci mai mult o adînceşte incurabil. E ca şi cum te-ai abate un pic de la linie sau ai stărui într-un punct fără substanţă, adică ai zăbovi într-o clipă plină de speranţe deşarte, iar apoi, dîndu-ţi seama că trebuie să continui traiectoria rectilinie la care eşti damnat, ţi se pare cu mult mai greu, mai ales că te-ai oprit din antrenamentul alergării rutinate pe această cale anevoios de plictisitoare. E posibil ca, pentru unii, o soluţie falsă a monotoniei să fie mai rea decît monotonia însăşi, chiar dacă încercarea presupune o mişcare de revoltă împotriva ei, deci o uitare de o clipită a ei.

M.: Staţi aşa, că voi prin efuziunile astea liricoide alunecaţi în erezie! Timpul nu este ceva rău, atenţie, este lăsat de Dumnezeu spre devenirea noastră, iar cine nu-şi asumă devenirea nu poate învia! Cînd ai purces sfinţia ta la încreştinarea paradoxală, să nu zic bizară, a textului lui Aristotel, ai omis diferenţa funciară dintre timpul ciclic al filosofiei antice şi timpul linear al învăţăturii creştine. În plus, să nu uităm că, pentru filosofia antică greacă, mişcarea istoriei pleacă de la perfecţiune, deci timpul – care e intrinsec legat de mişcare, de vreme ce o măsoară – ne conduce implacabil spre extincţie. Lumea, fiind veşnică, era perfectă şi imobilă, iar prin mişcare a intrat într-un proces ireversibil de stricăciune (ftora). Creştinii au o viziune diametral opusă, conform căreia perfecţiunea este finalul, nicidecum începutul, de aceea ei trebuie să sfinţească prezentul în perspectiva viitorului. Astfel, triada concepţiei eline despre creaţie este total inversată: geneză-mişcare-desăvîrşire. Mişcarea nu e deloc ceva rău, ea propulsează procesul de devenire (to gignesthai). Însuşi Dumnezeu, Cel care este nemişcat şi care nu devine, pentru că El este Cel ce este, se mişcă către creaţie prin iubire – aşa cum ne spune Maxim Mărturisitorul.

I.: Cine-şi sfinţeşte prezentul, trăieşte în arvună (în greacă arrabon=logodnă) vremea veşnicului acum! Pentzikis, un scriitor grec, ne dă cea mai profundă definiţie a păcatului: păcatul este absenţa de la prezent! În vremea acum-ului se degustă acum-ul veşnic! Nu poţi trăi clipa veşniciei dacă nu ai trăit veşnicia clipei!

Cl.: Cred că ar trebui să ne lămurim la ce fel de prezent ne referim, ca să nu lăsăm loc unor interpretări fortuite. Fiecare om îşi raportează prezentul personal la cotidian. Pentru el, istoria lui e istoria lumii înseşi.

Cr.: Evident, trăirea prezentului nu înseamnă răvăşirea în cotidian – care nu-i decît o fugă de realitatea cea adevărată, lumea interioară. Cu cît te răvăşeşti mai mult în cotidian cu atît te îndepărtezi de la prezent şi, ineluctabil, şi de viitor. Prezentul ţine de realitatea interioară, de mişcarea sufletului.

M.: Totul ţine de realitatea interioară! Chiar şi răvăşirea în cotidian rezidă dintr-un principiu filozofic greşit: a considera istoria un scop în sine.

I.: Aristotel ne spune că, fără mişcările sufletului, timpul nu poate fi măsurat pentru că sufletul îl punctează prin to nyn (clipa), adică mai clar, timpul nu poate exista fără suflet! Sfîntul Augustin merge şi mai departe, chiar prea departe, şi spune că timpul există numai în mintea omului şi nu e nimic altceva decît o distentio animi (extensiune a sufletului).

M.: Greşit! Timpul, deşi depinde de transformările subiectului, este totuşi o realitate obiectivă, e condiţia divină a realităţii – cum bine spunea Leibnitz, ca să mă refer la un filosof idealist, care a susţinut cu tărie că timpul nu este o entitate în afara subiectului. În mod real, văzut şi nevăzut, timpul mînă istoria de la spate spre ţelul ei (telos), unul bine-ştiut de Stăpînul timpului şi al istoriei.

Cr.: Un alt filosof, Plotin, vorbeşte şi el despre o relaţie a timpului cu sufletul, dar se referă la sufletul universal (pagkosmia psyche). Timpul există şi se desfăşoară negreşit în sufletul omului, dar acest lucru este înţeles de el într-un mod metafizic, nu strict psihologic, ca la Augustin. Interesantă totuşi teoria lui Augustin, conform căreia cele trei dimensiuni ale timpului – trecut, prezent şi viitor – sînt de fapt trei moduri, prezentul trecutului, prezentul prezentului şi prezentul viitorului!

I.: Chiar şi Părinţii Capadocieni analizează dimensiunea psihologică a timpului. Timpul obiectiv se desfăşoară în sufletul omului prin to paron (prezentul). Trecutul şi viitorul sînt trăite în sufletul omului tot prin prezent, şi anume prin memorie (mneme) şi, respectiv, prin speranţă (elpis). În timp ce, din punct de vedere al timpului obiectiv, trecutul poate fi considerat ceva care s-a pierdut şi nu mai este, din punct de vedere al celui psihologic, el este perceput ca ceva care se păstrează în memorie, fiind  prezent. Prin memorie, mintea omului vede ca într-o oglindă lucrurile petrecute în trecut, ca şi cum ar fi prezente. La fel şi viitorul, deşi este inexistent pentru timpul obiectiv, devine viu în prezent, în sufletul omului, prin speranţă. E clar aşadar că lupta pentru devenirea întru fiinţă se dă în prezent, deci în timp. Prezentul nostru trebuie să atragă cît mai mult prezentul veşnic al lui Dumnezeu, acel veşnic acum al lui. Dar bine ar fi preanecuvioase, să conchidem, că vinul ni s-a terminat, filosofia s-a cam împuţinat…

Cr.: Istoria este cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre Dumnezeu şi om. Timpul este un rîu năvalnic care se varsă în oceanul iubirii lui Dumnezeu, iar clipa este o frîntură de veşnicie în timp.
Am ridicat ancora şi ne-am îndreptat către liman. Se lăsase seara şi briza sărată a mării ne mîngîia delicat feţele. Soarele se afunda din ce mai mult în mare, creînd o imagine crepusculară ce ne ducea cu mintea la seara din zilele Facerii. Mai avem timp să avem clipe! E timpul pentru clipe!