Tien-An-Men Plus
Pe lîngă Tibetul hollywoodian, cu Brad Pitt, Tibetul real a reînceput să ne preocupe: fie din bune intenţii umanitare, fie din teamă faţă de Asia (întrupată de China), fie pentru că satul global nu ne mai permite să ne astupăm urechile. Multă lume a deplîns reizbucnirea violenţelor în fosta teocraţie liberă de sub Acoperişul Lumii, o ţară nefericită, care a suferit distrugeri culturale iremediabile şi preţul represiunii periodice. Dalai-Lama, şef spiritual în perpetuu şi zîmbitor exil misionar, a redevenit, la rîndul său, un personaj de actualitate, cînd ocolit cu jena de a o face, cînd exaltat ca simbol viu al unui popor de soarta căruia "ne pasă". Am primit chiar o petiţie fabricată în România, pe care nu o pot semna, din constrîngere diplomatică. Ea arată că participăm, prin conştiinţa intelectualităţii militante, la "frămîntările contemporane". Nici un strop de cinism în atîtea ghilimele. Folosirea unei punctuaţii aparent ironice vrea doar să denunţe neputinţa noastră de a face dreptate într-un secol deja paralizat de triumful bănos al intereselor supranaţionale. Am virat-o mental spre stînga? Dimpotrivă. Cred că pot critica non-sensul vieţii mercantilizate mai ales dintr-o perspectivă de dreapta. Şi mă dedau acestui exerciţiu, plecînd de la morţii şi răniţii din Lhassa. Dar ce legătură are mercantilizarea vieţii cu revenirea brutalităţii ideologice în Tibet? Legătura mi se pare cît se poate de directă. China e o mare putere în devenire, proxima gazdă a Jocurilor Olimpice şi partener privilegiat al capitalismului mondial, care produce acolo aproape tot ce vinde acasă. Economia G7 depinde de muncitorul chinez şi de stabilitatea regimului de la Beijing. Zeci de ţări (din estul Africii pînă în estul Europei, trecînd prin Iran) atîrnă de contractele miliardare deja încheiate cu "partea chineză". Nimeni nu mai poate risca sau visa măcar să destabilizeze gigantul galben fără să pericliteze situaţia globală şi aşa precară, căci profund imprevizibilă. În aceste condiţii, faptul că Angela Merkel îl primeşte pe Dalai-Lama e cît se poate de nobil, dar nu schimbă cu nimic ecuaţia de fond. "Comunitatea internaţională" (eufemismul curent pentru primele zece forţe militare de pe glob) nu se poate rupe de China: pentru că Taiwanul va turna în curînd gaz pe foc prin organizarea unui referendum ostil puterii continentale, pentru că afacerile cu fabricile şi companiile chineze prosperă, pentru că o Chină păstrată în joc (WTO, IMF) rămîne infinit mai puţin ameninţătoare decît una izolată sau condamnată la alianţe ofensive cu India şi Rusia... Cînd unul din şase pămînteni are ID chinez, ceilalţi cinci, divizaţi pe 200 de naţiuni-state mai mari sau mai mici, au interesul de a croi de două ori înainte să taie! Demografia şi geopolitica secolului XXI trec prin Beijing, aşa cum fluxurile bursiere trec prin Shanghai: fie că ne place sau nu. Dacă mai păstraţi urme justiţiare în felul de a privi umanitatea sau dacă experimentul comunist din România vă îndeamnă să abordaţi cu un entuziasm limitat acest tip de regim, luaţi în calcul cele de mai sus şi încă un factor. Mă refer la schimbarea însăşi din interiorul societăţii chineze (50 de limbi şi tot atîtea grupuri etnice). Masacrul din 1989, în piaţa Tien-An-Men, pare preistorie pentru orice vizitator al Chinei din 2008. Deşi se confruntă cu imense dificultăţi (criza resurselor de apă, disparităţi regionale de 1 la 20 etc.), guvernul de la Beijing e dominat de generaţia reformatorilor, care face o abilă echilibristică între presiunea dogmei şi realitatea economiei de piaţă, introdusă gradual pe linia lui Deng Xiao Ping. China va evolua treptat, nu doar spre rolul global pe care e sortită să-l acopere, ci şi spre un plus de pluralism, negociere democratică şi deschidere politică. Nu spun că Tibetul trebuie uitat, din "raţiuni superioare". Dar, dacă tot nu ne permitem, ca europeni, să boicotăm Jocurile Olimpice, măcar să ne păstrăm speranţa că, prin 2030, cele întîmplate de curînd la poalele Himalayei nu se vor mai putea reproduce. După modelul Tien-An-Men plus.