Tibetul şi compasiunea

21 aprilie 2008   DIN POLUL PLUS

Sus, pe clădiri-simbol ale Franţei şi Americii, pe Notre-Dame, pe Tour Eiffel şi pe Golden Gate, drapele cu cercurile olimpice transformate în cătuşe. Iar pe jos, flacăra olimpică stinsă ori pitită în autobuzul de securitate, condusă din ce în ce mai pe ascuns prin lume, de teama manifestaţiilor de protest la adresa Chinei. Parlamentari, oameni de cultură, gazetari demonstrînd alături de militanţii pro-tibetani; preşedintele Sarkozy condiţionîndu-şi prezenţa la deschiderea Jocurilor Olimpice de liberalizarea politicii chineze în Tibet; preşedintele Bush declarînd că merge acolo ca să ceară dialogul între regimul de la Pekin şi Dalai Lama. Ceea ce trebuia să fie un parcurs internaţional virat în beneficiul regimului comunist al Chinei s-a transformat într-o manifestare tot atît de spectaculoasă împotriva ocupării, vechi deja de o jumătate de secol, a Tibetului şi riscă să devină, potrivit ziarului The Independent, "un traseu al ruşinii". Cei 30.000 de ziarişti care vor fi prezenţi la Jocurile Olimpice vor izbuti cu siguranţă să spargă faţada mediatică a unei politici de tip sovietic, care îmbină, într-o egală brutalitate, autoproslăvirea şi calomnierea, dacă nu pur şi simplu anularea, celui reprimat. Vor pune întrebări şi vor primi mărturii, aşa cum s-a întîmplat de curînd la Lhassa ori la Xiahe, în vestul Chinei, unde cîţiva călugări buddhişti, ieşind din mînăstire, au traversat în fugă piaţa pentru a se adresa unui grup de jurnalişti strict încadraţi de forţele de ordine. "Nu se va arde oare China cu flacăra olimpică?" - se întreabă publicaţia Time. Compasiunea occidentalilor pentru Tibetul invadat în 1959 nu a obosit, ci foloseşte, iată, evenimentul simbolic pe care invadatorul crezuse că îl poate gestiona exclusiv în favoarea sa. E drept că această compasiune are bune raţiuni de a rămîne trează. O întreţin în primul rînd duritatea şi caracterul sistematic al represiunii într-un teritoriu unde ceea ce noi numim religie marchează fiecare act al vieţii individuale şi comunitare. În ciuda terorii, a distrugerilor şi a desfiinţărilor de mînăstiri, a încarcerărilor şi a condamnărilor la exil, practica religioasă nu a putut fi dislocată. Dovadă o imagine din 2001, după ce puterea a fost silită să admită din nou manifestările de credinţă. În pustiul de pavaj al unei pieţe din Lhassa, pe fond plumburiu de blocuri comuniste, un pelerin lungit parcurge cu trupul lui, prin succesive prosternări, drumul spre sanctuar. În martie 2008, au reizbucnit de altfel în tot Tibetul şi chiar în centre universitare din China manifestaţii soldate cu morţi. Compasiunea occidentalilor e întreţinută apoi de prestigiul spiritual al unei tradiţii care pune în practică ceea ce doctrina ei fundamentează prin savante speculaţii metafizice: universala compasiune. În recentul cuvînt prin care Dalai Lama îşi exprimă poziţia faţă de conjunctura actuală, generozitatea şi realismul se îmbină cu o fineţe spirituală absolut stranie pentru lumea condusă de forţă în care trăim. "Cred că tibetanii nu ar trebui să împiedice prin nimic desfăşurarea Jocurilor. E legitim ca ei să lupte pentru drepturile şi libertăţile lor, dar pe de altă parte, ar fi iluzoriu şi zadarnic să întreprindă ceva care ar stîrni ura în spiritul chinezilor. Ar trebui, dimpotrivă, să întărim în inimile noastre încrederea şi respectul pentru a crea o societate armonioasă, la care nu vom ajunge prin forţă şi intimidare... Sînt convins că vom învinge urmînd calea non-violenţei." Ca un şef spiritual izgonit de 50 de ani din ţara lui, asistînd în tot acest timp la martirizarea poporului său, să păstreze neabătut un discurs în care compasiunea e la fel de intensă ca şi seninătatea faţă de toţi oamenii pare pentru lumea noastră aproape suprafiresc. Ca forţa brută să fie respinsă cu aceeaşi hotărîre pe scena istoriei şi înăuntrul inimii e aproape un miracol, căci principiile par să se coboare într-adevăr din cerul lor şi să lucreze sub ochii noştri: în politică, ca şi pentru perfecţionarea omului lăuntric, aşadar în chip universal. Ca Dalai Lama să îşi declare hotărîrea de a lucra pentru un Tibet cu statut de netă autonomie, în cadrul Chinei, ţine de o gîndire liberă în aceeaşi măsură de resemnare şi resentiment. Neîndurătorul examen al imediatului, buddhismul lui Dalai Lama îl trece cu o rară superioritate. Dar despre ce fel de compasiune şi de seninătate este vorba aici? În stare să reziste la ororile istoriei şi la catastrofele fiecărei vieţi, ele sînt atitudini dificil de obţinut fiindcă tind să disloce individul din orizontul său familiar, să îi amplifice fiinţa, smulgînd-o condiţionărilor curente şi, pînă la urmă, oricăror condiţionări. Pentru Buddha, a trata suferinţa umană înseamnă a-i depista cauzele ultime şi a le reteza. Nu o greşeală anumită sau hazardul, nu răutatea celuilalt sau crimele puterii sînt rădăcinile nenorocirii, ci unanima alipire de aparenţe, de "curentul formelor". În realismul ei, nici o tradiţie spirituală nu gîndeşte căutarea sensului şi eliberarea de suferinţă într-un orizont strict omenesc şi mundan, primindu-şi soluţia în planul de fiinţă unde sîntem obişnuiţi să ne mişcăm. Boddhisattva - cel în care compasiunea şi cunoaşterea îşi ating vîrful - îşi amînă intrarea în nirvana nu numai din compasiune pentru toate fiinţele, pentru a le uşura eliberarea. O face şi pentru a-şi anula ultima pulsiune individuală, setea lui, ca entitate particulară, de armonie şi de nirvana, pentru a depăşi ceea ce se numeşte "buddha-pentru-sine". Creştinismul nu propune, nici el, consolări mai uşoare. Cînd Christos cere să-ţi iubeşti aproapele şi chiar vrăjmaşul, el nu urmăreşte doar să instaureze o morală nobilă, liberă de mecanica plăţii şi a răsplăţii. Urmăreşte în primul rînd să actualizeze în fiinţa umană dimensiunea ei universală. Cel puţin aşa interpreta Meister Eckhart cuvintele christice. Cîtă vreme nu resimţi interesele şi destinele celorlalţi în acelaşi mod cu ale tale, nu te afli, spunea el, într-o atitudine cu desăvîrşire dreaptă: fiindcă particularul tău, viziunea ta particulară obliterează universalul din adîncul fiecărei fiinţe. În aceste condiţii, chiar căutarea lui Dumnezeu riscă să arunce asupra Lui o umbră limitativă. Îl gîndeşti pe el, Universalul concret însuşi, "ca pe o lumînare de care te serveşti pentru a căuta altceva", de ordin particular. Iar reducîndu-l pe El la un asemenea statut, adumbreşti şi realitatea creaturii. Căci fără rădăcina ei, cuprinsă în Universalul divin, spune Meister Eckhart - în concordanţă de altfel cu buddhismul -, creatura este neant pur. Animaţi de dimensiunea universală din adîncul lor, sfinţi sau mistici ai tuturor tradiţiilor au dorit să se dea pe ei înşişi drept "jertfă de substituţie" pentru nenorocirile oamenilor, să stingă focul infernului cu lacrimile lor de compasiune; au vorbit despre o "milă infinită". Dar ea viza creatura în destinul ei complet, cu traseul ei terestru şi cu participarea ei la Realul absolut care o dezmărgineşte. Noi, oameni comuni, presimţim ceva din această dezmărginire atunci cînd ne copleşeşte suferinţa unei fiinţe apropiate sau cînd, în legătură cu suferinţele îndepărtate ale tibetanilor, auzim un discurs precum cel al lui Dalai Lama.

Mai multe