Teocraţia (II)

Pe cît de măreață și inaccesibilă poate apărea Basileia ton ouranon, căutarea ei îl conduce pe credincios în cu totul altă direcție decît îndepărtata boltă cerească: „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 17,21). Înăuntrul acesta este însă citit în secolul al IV-lea atît ca o experiență mistică de căutare a lui Dumnezeu prin însingurare, monahul, cît și experiența mistică a comunității euharistice. Comunitatea euharistică, Biserica, este definită ca „una, sfîntă, apostolească și sobornicească“ (381, partea a doua a Crezului, redactată la sinodul de la Constantinopol) și descrisă de teologi ca un trup al cărui cap este Hristos. Viața cultică a creștinului este un ceremonial de unificare și de adeziune, de aceea disciplina euharistică este foarte strictă. Portarii, primul rang clerical în ordine ascendentă, îi identifică pe participanți, îi separă pe penitenți și pe catehumeni de corpul euharistic, închid ușile și trag perdeaua în momentul cînd începe ceremonialul euharistic propriu zis, iar dacă vine vreun străin trebuie să prezinte o scrisoare din partea episcopului său care să acrediteze apartenența sa la corpul universal al Bisericii. Trei absențe nemotivate de la ceremonialul euharistic produc o despărțire, o îndepărtare din corpul euharistic. Coincidența terminologică care dă numele de liturghie (= lucrare civică sau a poporului) cultului euharistic ne indică potențialul politic al creștinismului. Sute, apoi mii și zeci de mii de astfel de comunități euharistice se răspîndesc pe teritoriul Imperiului Roman și dincolo de granițele lui, extinzînd cu fiecare nouă întemeiere o „împărăție“.

Această structură capilară a comunităților creștine și organizarea pe orizontală cu o ierarhizare minimală a Bisericii în secolul al IV-lea i-a plăcut pînă și împăratului Iulian Apostatul, încît a încercat să organizeze și păgînismul în același fel. Ecourile divinizării imperiale nu se stinseseră odată cu Constantin și mai ales cu textele lui Eusebiu de Cezareea, astfel încît un împărat în vîrful tuturor ierarhiilor din cadrul imperiului părea singura paradigmă imaginabilă din punctul de vedere al curții și mai ales a cîtorva ideologi păgîni, precum Libanios și Themistios. Numai că secolul al IV-lea nu a găsit un nume pentru această viziune. Ea descindea din monarhia elenistică și se baza ideologic pe scrieri vechi precum cea a lui Isokrates adresată regelui Nikokles despre portretul ideal al monarhului. Numele funcției era basileia, dar împărații romani nu l au adoptat oficial pînă la începutul secolului al VII-lea.

Basileului intim și prietenos care își vizitează ucenicii pentru o boală și un suspin, pe care Îl întruchipează Hristos mergînd pe cale spre Emaus sau stînd în cerc cu prietenii săi (Ioan 15, 13-15) la o masă ca în Cina cea de Taină, i se atașează o postură imperială, cea a unui împărat terestru propriu-zis, care conduce cel mai mare stat și cea mai puternică armată a lumii cunoscute. Afișînd această maiestas Domini, Îl găsim la Hosios David (Tesalonic) sau la Ravenna (Sacellum Archiepiscopale, secolul al VI-lea). Și spațiul liturgic se îmbibă de un aer imperial, pe măsură ce micul spațiu domestic, sau din celula cimiterială, care servește drept loc de adunare euharistică, cedează locul bazilicii și rotondei imperiale.

Realitățile secolelor IV-V arată însă că ideea teocratică și-a făcut drum mai degrabă anevoios. Ca urmare a împărțirii imperiului în cele două jumătăți sub Arcadie și Honorie, observăm că evoluțiile majore și marile dezbateri dogmatice și implicit politice se petrec în partea răsăriteană. Împărații occidentali în secolul al V-lea par cu totul indiferenți la aspecte de politică religioasă, dar nici împăratul răsăritean Teodosie al II-lea nu este mai activ în relația cu episcopii. Dimpotrivă, la sinodul de la Efes (431), împăratul îi prescrie reprezentantului său să nu intervină în dezbatere și să asigure toată libertatea de exprimare episcopilor. Rezultatul este dominarea sinodului de către arhiepiscopul-papă al Alexandriei, Chiril, și condamnarea arhiepiscopului Nestorie al Constantinopolului. Mai mult de atît, tot din vremea lui Theodosie cel Tînăr datează și legea care prevede ca împăratul să se dezbrace de însemnele imperiale cînd intră în biserică și mai ales să renunțe la escorta armată. Din aceeași perioadă datează legenda confruntării dintre Ambrozie, episcop al Mediolanumului, și împăratul Theodosie cel Mare. Surprinzător nu este faptul că un episcop își înfruntă împăratul, în definitiv a făcut-o și Ioan Gură de Aur, dar cu prețul libertății și al vieții în cele din urmă, cît faptul că textul ni-l arată pe împărat mulțumindu-i episcopului că i-a revelat adevărul și l-a învățat legea lui Dumnezeu, care prevede că laicii nu au voie să stea în altar în timpul liturghiei. Se desprinde din această relatare existența un spațiu ceremonial rezervat exclusiv clerului și o topografie a spațiului sacru care desparte în mod vizibil cele două categorii. În același timp, surprinderea unui creștin practicant ca Theodosie în fața acestei învățături noi ne indică poate o altă practică la Constantinopol (în comunitățile ariene sau semiariene care dominau în deceniul 8 al secolului al IV-lea cetatea) sau un spațiu mai puțin clar delimitat. Oricum, din același deceniu datează Constituțiile Apostolilor, text pseudo-epigraf care încearcă să legimeze clericalizarea Bisericii prin recursul la tradiția apostolică. În cele din urmă, portretul unui împărat simplu laic ne indică faptul că textul lui Eusebiu din Cezareea nu a produs instituționalizarea metaforei „episcop al celor din afară“. Iar ca încununare a acestui început de teorie a superiorității clerului față de puterea imperială are loc, în anul 438, la Constantinopol, ceremonia aducerii moaștelor Sf. Ioan Gură de Aur și așezarea lor în altarul bazilicii Sfinților Apostoli.

Prin influența Pulcheriei (sora mai mare a împăratului Theodosie cel Tînăr), familia imperială își trăiește credința în zonele tari ale zelotismului. Pulcheria este îndepărtată însă din palat, dar un accident de călărie, care îi aduce moartea împăratului Theodosie, răstoarnă raportul de forțe dintre facțiunile religioase din palatul imperial. Marcian, generalul pragmatic căsătorit cu Pulcheria pentru a urca în mod legitim pe tron, simte nevoia de a pune ordine în haosul ecleziastic produs de al doilea sinod de la Efes (449), denumit tîlhăresc de către papa Leon al Romei, și convoacă un nou sinod la Chalcedon. Aici, reprezentanții împăratului vor cere episcopilor rezoluții clare, care să pună capăt disputelor în același timp. Dincolo de conținutul dezbaterilor, ceea ce contează este introducerea unei exigențe imperiale ca sinodul să producă o pacificare și o unificare a Bisericii. Puterea imperială devine o a treia parte în discuții, cu acțiunea ei specifică și obiectivele ei politice. Deciziile de la Chalcedon nu numai că au devenit norma în Biserică, dar au scris și istoria sinoadelor ecumenice de pînă atunci, recunoscînd sinodul de la Constantinopol din 381 și omologînd crezul niceo-constantinopolitan. Dar cea mai importantă decizie ecleziologică este definirea tronului episcopal al Constantinopolului. Era inadmisibil să tratezi un episcop al Constantinopolului așa cum îi făcuse Dioscor lui Flavian în 449. Constantinopolul era capitală imperială, o nouă Romă. De aceea victoria dogmatică a papei Leon la Chalcedon era o dublă victorie a capitalelor politice asupra celor teologice, din Alexandria și Antiohia. Dublarea privilegiilor de în-tîietate și onoare ale scaunului Romei prin transfer asupra Constantinopolului întrucît acesta era „Noua Romă“ însemna o victorie imperială. Cu toate acestea, nu putem vorbi încă de o teorie teocratică din punct de vedere formal. Abia revenirea partidei monofizite la putere în Constantinopol, sub Anastasie, a produs o primă contopire partizană a unei facțiuni religioase cu puterea politică, și abia Iustinian a schițat prima teorie a funcției religioase a imperiului. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.