Teocraţia (I)
Surprinzătoarea apropiere și apoi interacțiune dintre comunitățile creștine și curtea imperială romană în cursul secolului al IV-lea, iar apoi cvasi-contopirea dintre Imperiu și Biserică în secolele V, VI și VII, au dat naștere în interpretările teologice și istoriografice ale acestei realități conceptelor de teocrație (termen utilizat cu precădere în gîndirea protestantă și la Hegel, preluat de bizantinistul Steven Runciman), cezaropapism (originar dintr-o formulă juridică din secolul al XVIII-lea), simfonie bizantină (Serghei Bulgakov), teologie politică (Carl Schmitt și Erik Peterson) și Ortodoxie politică (Hans-Georg Beck). Pe de o parte a fost nevoie de aceste concepte pentru a înțelege cum și de ce s-a petrecut această osmoză, de ce a devenit creștinismul aproape consubstanțial cu Imperiul Roman, pe de altă parte, în mod inevitabil, istoriografia modernă a transpus preocupări și polemici contemporane contrase în aceste concepte asupra acelei epoci îndepărtate.
Termenul teocrație s-a încărcat cu conotații polemice începînd cu Reforma, iar Hegel l-a condamnat definitiv dîndu-i sensul de regim al alianței dintre tron și altar în monarhiile catolice dinaintea și din vremea Revoluției franceze. Ca regim politic, sensul a fluctuat între monarhie de drept divin și clerocrație sau ecleziocrație, putere lumească exercitată direct de preoți. În sens strict teologic, teocrația a însemnat providența lui Dumnezeu indiferent de forma de guvernămînt. Primul nivel de lectură derivă din formularea lui Flavius Jo-sephus (Contra Apionem, II, 164-165.), care mărturisește că a inventat termenul pentru a explica particularitatea politică a poporului lui Israel care a respins toate formele politice aristoteliciene pentru a recunoaște o conducere directă a lui Dumnezeu prin intermediul legilor revelate lui Moise. Al doilea nivel de lectură se datorează lui Lactanțiu, care vedea în tot ceea ce se întîmplă în istorie o expresie a guvernării directe și pedagogice a lui Dumnezeu. Dar, în mod inevitabil, teocrației ontologice a lui Dumnezeu asupra creației îi corespunde nu numai paradoxala îngăduire a răului, ci și binevoitoarea încurajare a binelui comunitar, pe care îl putem denumi anticipatoriu și bine public.
Dacă răul istoric este în mod limpede condamnabil moral, sau chiar descris ca dușmănie spirituală față de orice angajament moral, de unde caricaturizarea istoriografică a tiranilor de tipul Nero sau Caligula, binele public nu presupune mai puțin o ordine și mai ales o putere ordonatoare și dispensatoare a judecății terestre, înțelese ca reechilibrare oricît de iluzorie și relativă a lui jus suum. În acest sens, puterea politică, fără judecată partizană, este rînduită de Dumnezeu, deci în originea ei teocratică. De aceea recomandările Apostolilor Petru și Pavel sînt fără echivoc:
„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osîndă. Căci dregătorii nu sînt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. -Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mînie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sînt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sînteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.“ (Romani 13, 1-7)
Este însă această recomandare spirituală suficientă pentru a taxa creștinismul drept teocratic? Nici o doctrină spirituală din istoria omenirii nu a propagat deschis revolta, ci cel mult rezistența interioară, retragerea. Imperiul Roman, prin ambiguitatea sa constitutivă care deghiza un sistem de facto monarhic în instituții republicane, îngăduise metamorfozarea religioasă a împăratului oarecum în paralel cu rolul lui instituțional. Astfel, creștinii se puteau defini ca buni cetățeni, acceptînd ordinea civilă, chiar dacă refuzau ceremoniile cultice adresate împăratului. Desăvîrșirea evoluției imperiului spre monarhie aștepta un ultim imbold, de natură filosofică și metafizică.
În același timp, comunitățile creștine, proiectîndu-se într-o ideală unitate de credință, lungă vreme marginale societății romane, din cînd în cînd de-a dreptul clandestine, aveau vocația de a forma un univers aparte și în orice caz de a aspira către o formă de agregare pe care încă Evangheliile o numiseră monarhie cerească (folosind chiar cuvîntul tehnic din limba greacă pentru monarhie: basileia ton ouranon sau basileia tou theou). Textele sînt atât de exacte terminologic încît îl numesc pe împăratul roman kaisaros, pe monarhul iudaic și pe cel divin basileus, iar pe monarhii evrei contemporani tetrarhi. Echivalența între cei doi termeni este însă evidentă și conștientizată de publicul Evangheliilor de vreme ce, atunci cînd Pilat le spune arhiereilor „Iată regele vostru“, aceștia răspund că nu au alt rege decît pe împăratul (Ioan 19, 14-15).
Arhiereii prezintă vinovăția lui Iisus ca fiind de natură politică, aceea de revoltă și uzurpare. Interogatoriul lui Iisus de către procuratorul Pilat abordează deschis această tematică:
„Tu eşti împăratul (basileus) iudeilor? Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine? Pilat a răspuns: Nu cumva sînt iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut? Iisus a răspuns: împărăţia (basileia) Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sînt împărat.“ (Ioan 18, 33-37)
Două complemente circumstanțiale de timp și de loc anulează negația aparentă din „acum împărăția mea nu este de aici“ sau, de fapt, deschid spre două ipoteze afirmative: acum împărăția mea este acolo, adică în ceruri sau atunci (un viitor eshatologic, milenarist sau poate istoric?) împărăția mea va fi aici, adică și în lumea istorică. Distincția între cele două împărății este introdusă, astfel încît ele nu pot intra în coliziune directă în circumstanța puterii lui Pilat asupra Iudeii, dar nu e nici absolută, nici definitivă. Fraza de debut a kerygmei, „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“, anunță, dimpotrivă, competiția fundamentală dintre cele două împărății. Urmează deci să descoperim cum și cît captează istoria din această prezența enigmatică a împărăției cerești.
Luca 3, 1: În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cînd Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei.
Păstrăm traducere termenilor grecești basileus, basileia, prin împărat, împărăție pentru respecta ediția sinodală a Scripurilor. De altfel, în limba română distincția nu e posibilă întrucît nu se concepe o împărăție care să nu fie monarhie.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.