Teatrul pur

2 iulie 2014   DIN POLUL PLUS

Existenţa unei colaborări mensuale, constante, ca aceasta pe care Dilema veche mi-a permis-o, organizează secret gîndurile şi evenimentele. Ea mă invită să rămîn deschis, să aleg şi apoi să decid subiectul eseului, depăşind astfel seducţia notelor disparate, a fragmentului, pentru a reţine acel punctum – cum spunea Barthes – care cristalizează „motivul“ unei luni de viaţă. Se stabileşte astfel un dialog între comandă şi răspuns, relaţie care serveşte de terapie atunci cînd – uneori se întîmplă, cum e cazul meu acum – trăieşti fără program şi perspectivă. E o salvare de la derivă, imperativ curativ! Şi totodată o şansă de a sesiza pe viu acele împliniri ale vieţii la întîlnirea cu arta. Sentiment resimţit în două seri succesive la Sibiu şi Paris, cînd descopeream un „teatru pur“. Nu în sensul unei „purităţi“ spirituale, ca în vechile vise ale lui Grotowski, ale cărui texte esenţiale tocmai au apărut recent în română, ci în acela al unei practici modeste, simple, umane, al unei întîlniri directe cu actorul, nu oricare, ci marele actor vîrstnic sau bătrîn. Îl vezi de aproape, îl recunoşti şi, privindu-l, ţi-l reaminteşti pe el şi pe tine însuţi, altădată, în timpul tinereţii comune. Am fost contemporani şi azi ne regăsim... adolescenţii de lîngă mine îl descoperă, eu îl reînvii căci, în spatele prezentului, trecutul nostru comun se agită pe ecranul memoriei. Timpul devine atunci dublu! Acela al clipei prezente şi al amintirii persistente. Eu nu uit actorii, nici prietenii. Cu atît mai mult actorii-prieteni.  

În cadrul Festivalului Internaţional de la Sibiu, în sfîrşit şansa mi-a permis să văd spectacolul semnat de Cătălin Ştefănescu – Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? inspirat de celebrii Moromeţi ai lui Marin Preda şi pus în scenă cu o discreţie particulară de Alexandru Dabija. El nu e absent, ci doar cultivă o artă subtilă a retragerii, pentru a degaja două portrete de „actori în personaje“. E rar, e esenţial: teatru pur! Aproape de mine, îi privesc pe Marcel Iureş şi George Mihăiţă care, în adevărul lor extrem, revelă două caractere fără a dispărea, nici a se expune, aliaj de ficţiune literară şi biografie personală. Asistăm astfel la exerciţiul zilnic, cotidian, al unei prietenii pudice între Moromete şi Cocoşilă, al comentariilor absurde şi comice asupra lumii şi vecinilor, la prezenţa unei afecţiuni ce nu se dezice şi care, progresiv, după debutul ironic, se converteşte progresiv în comuniune a durerii. Iureş şi Mihăiţă se disting prin voce şi corp, prin diferenţa subtilă între cele două pălării, dar totodată aparţin aceleaşi comunităţi care trăieşte la adăpostul unui gard vechi şi prăbuşit. Privindu-i, auzindu-i, mi-am amintit o veche mărturie a lui Ştefan Iordache în cartea ce i-a consacrat-o Ludmila Patlanjoglu, unde el descria cu geniu o Oltenie de altcîndva, stranie şi magică, înrudită cu lumea lui García Márquez. Şi această evocare mitologică nu pot să o uit! Era evocarea făcută de un mare actor care-şi dezvăluia trecutul pe care, azi, îl regăsesc în lumea aparte a Moromeţilor. Ea mă absoarbe graţie a doi actori unici, care o restituie vorbind, dialogînd, dar, dincolo de rol – cum să-i uit pe ei înşişi, de mult, în Richard al III-lea sau Caligula, în Reconstituirea sau Revizorul? Un teatru al prezenţei şi totodată un teatru al reînvierii. Eu îi servesc de creuzet.  

Ciudată coincidenţă, două zile mai tîrziu, mă duceam la celebrul teatru L’Atelier creat de Charles Dullin, în faţa căruia se afla odinioară apartamentul lui Mircea Eliade, care, nici el, ca şi acelea ale lui Cioran sau Ionesco, nu e semnalat prin nici o placă memorială. Experienţa sibiană se continua la Paris unde, de astă dată, două mari actriţe, Emmanuelle Riva şi Anne Consigny, jucau Savannah Bay de Marguerite Duras. Text despre prăbuşirea trecutului ca un templu ale cărui ruine protagonista, fără repere, le vizitează haotic, pierdută constant şi doar uneori momentan regăsită. Ea circulă într-un teritoriu imaculat, incert, deşert, marcat de stînci enigmatice ce orientează spaţiul şi de fragmente de roluri a căror persistenţă asimilează poetic teatrul şi viaţa. Dar, pentru spectatorul care sînt, actriţa aceasta vîrstnică ce voiajează în teritoriile memoriei ce se destramă nu e alta decît tînăra Emmanuelle Riva care, odinioară, acum o jumătate de secol, îşi amintea – deja – de Hiroshima şi dezastrele ei. O privesc din scaunul meu şi reconstruiesc legătura între Hiroshima, mon amour, filmul lui Alain Resnais, şi Savannah Bay, tot aşa cum, de mult, în acelaşi rol o priveam pe Madeleine Renaud şi îmi aminteam de celebra sa Winnie din Oh, ce zile de frumoase de Beckett. Acesta-i teatrul pur, teatrul în care actorul, însoţit de un regizor ce se constituie în acompaniator discret, iluminează scena şi, fragmentar, restituie biografii, proprii sau fictive. Un teatru al trecutului care se conservă după logica visului, cu cristalizări revelatorii şi pauze amnezice. În asemenea momente, actorul şi spectatorul sînt legaţi unul de altul căci, în realitate, ei au îmbătrînit împreună! Pe Anne Consigny am văzut-o la debutul său în Livada de vişini pusă în scenă de Peter Brook acum 37 de ani! O privesc şi mi-o amintesc! Şi poate de aceea o iubesc! De Emmanuelle Riva în Hiroshima, mon amour mă desparte o jumătate de secol, dar în actriţa bătrînă recunosc încă şi azi pe tînăra eroină de atunci, ca şi cum aş consulta o radiografie a timpului.  

Doi actori la Sibiu, Marcel Iureş şi George Mihăiţă, două actriţe la Paris, Emmanuelle Riva şi Anne Consigny – împreună şi distinct mi-au revelat ceea ce îndrăznesc să numesc „teatrul pur“, teatrul ca experienţă directă eliberată de orice ajutor exterior, teatrul unde prezentul şi trecutul se logodesc pentru martorul de odinioară, confruntat cu aceeaşi iminenţă a sfîrşitului ca şi aceea pe care actorii de pe scenă o personifică. Ei se constituie în figuri ale perisabilităţii pe care în sală şi pe scenă o împărtăşim. O experienţă a prezentului şi a memoriei reunite. Acesta-i teatrul pur!  

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Foto: N. Hervieux

Mai multe