Tarkovski în oglinda creştinismului

25 aprilie 2012   DIN POLUL PLUS

În spaţiul creştin ortodox, din care provenea Tarkovski, slujirea este însoţită nesmintit de rugăciune. Rugăciunea este modul poetic suprem de slujire a lui Dumnezeu, cea capabilă, pe de o parte, să slăvească, iar pe de alta, să capaciteze buna făptuire. Andrei Tarkovski concepe însăşi lucrarea sa artistică ca pe o rugăciune, ca pe o modalitate personală de a se raporta ardent la Dumnezeu şi de a şi-i asocia şi pe alţii în rugăciunea sa fremătătoare şi căutătoare de întîlnire plenară cu Dumnezeu, după cum îi mărturiseşte criticului Thomas Johnson: „Filmele mele nu sînt o expresie personală, ci o rugăciune. Cînd fac un film, este ca o zi sfîntă. Ca şi cînd aş aprinde o candelă în faţa unei icoane sau aş pune un buchet de flori în faţa ei“. Este atît de frumos poetic formulat, încît orice exegeze devin superflue. Nu ne putem opri să nu observăm, însă, referirea sa atît de corectă la spaţiul icoanei, specific şi reprezentativ pentru Ortodoxie. Mai tîrziu, cu un alt prilej, el va dezvolta această afirmaţie, în legătură cu arta ca rugăciune: „Ce este creaţia? În ce constă folosul artei? Răspunsul la această întrebare rezidă în formularea: «arta este o rugă». Asta-i totul. Prin artă, omul îşi exprimă nădejdea sa. Toate lucrurile care nu exprimă această nădejde, orice nu este în chip fundamental spiritual nu au nimic de a face cu arta, ci, în cazul cel mai bun, va fi numai o strălucită analiză intelectuală. (...) Repet, arta este o formă de rugăciune. Omul trăieşte numai prin rugăciune. (…) Raţiunea artei este de a fi o rugăciune, rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot să-i ducă pe oameni către Dumnezeu, cu atît mai bine. Viaţa mea îşi va căpăta atunci întregul ei sens, acela, esenţial, de «a sluji». Dar eu nu-l voi impune niciodată: a sluji nu înseamnă a cuceri“. (interviu realizat de Laurence Cossé)

Obiectivul său declarat este, aşadar, de a face din arta sa un mod de a se ruga prin care să-i implice şi pe alţii în această direcţie, cum observă şi Antoine de Baecque: „Fără încetare, în spaţiu, în timp, asupra personajelor însele apar, într-adevăr, semnele divinului. Tarkovski contemplă două urmări ale sfinţeniei şi ne dă obiectivul său: filmul este o rugăciune“. Faptul că el a conceput arta sa ca pe un mod de a se ruga ar impune ca filmele sale să fie privite ca atare şi să i ne asociem, intrînd în rugăciune cu el – cum îndeamnă şi Jean-Pierre Mauriel: „Fiecare dintre noi poate să-l ajute pe Tarkovski fie şi numai văzînd filmele lui aşa cum el le-a făcut: rugîndu-se“.

Personal, Andrei Tarkovski îşi punea mereu problema, în modul cel mai dramatic cu putinţă, în ce fel era posibil ca prin arta sa să găsească acea „cale pozitivă“, prin care să-l zidească pe spectatorul său, lucru pe care-l vedem dintr-o convorbire avută cu scriitorul Irena Brezna: „Cîteodată lucrarea mea cinematografică îmi apare ridicolă. Cu adevărat ridicolă, căci sînt atîtea lucruri mai importante. Ce atitudine să adopţi în acest domeniu? Este posibil să găseşti o cale pozitivă în artă? Aceasta-i întrebarea. Dar asta este ceva ce îi înveţi pe alţii şsă facăţ. Nu eşti pregătit tu însuţi. Este ceea ce mă torturează. Poate că gîndesc de o manieră prea rusească. Acest gen de întrebări îl tracasau pe Lev Tolstoi, i-au otrăvit întreaga viaţă“. Dar orice om care-şi asumă rolul de a schimba lumea în bine însoţindu-se cu Dumnezeu, şi cu atît mai mult artistul, care are prin lucrarea sa o vizibilitate mai mare şi un impact considerabil, trebuie să se supună mai întîi el însuşi unui proces de înnoire, de primenire spirituală – aşa cum le explică, într-un interviu, lui J. Hoberman şi Gideon Bachman: „Mi se pare că, înainte să încerce să schimbe lumea, omul are nevoie să se schimbe pe sine; are nevoie să-şi schimbe existenţa sa spirituală, lumea sa interioară, s-o facă liniştită, armonioasă, sincronă cu celelalte activităţi ale sale. Marea noastră crimă este, probabil, aşteptarea de a-i putea schimba pe alţii, de a-i instrui, de a încerca să «schimbi lumea prin intermediul artei», fără ca să întreprinzi transformări asupra ta însuţi.

Funcţia socială a artei este numai al doilea pas“. Primul pas este transformarea proprie, pregătirea pentru acest al doilea pas, atît de important, care constituie, conform viziunii tarkovskiene, una dintre menirile ontologice şi eshatologice ale artei. Din păcate, în timpurile recente, referindu-se concret la arta cinematografică – în urma vizionării în 1984 a tuturor filmelor prezentate la Festivalul de la Veneţia, unde totul fusese jalnic –, regizorul constata decadenţa celei de-a şaptea arte. Dar, în acelaşi timp, considera că a te afla în acest punct nu semnifică nimic, deoarece arta, prin însăşi raţiunea ei de a fi, este mereu în criză – cum explică într-o întîlnire cu publicul român: „Arta este totdeauna într-un proces de nouă naştere, ca atare există totdeauna în ea suferinţă şi durere“. Asta şi pentru că, aşa cum consideră el, cinema-ul se situează undeva între muzică şi poezie.

Cum Tarkovski îşi asumă datoria de slujitor prin arta sa, iubirea de aproapele pune în discuţie pentru el iubirea faţă de spectatorii săi. Ea ţine de o nădăjduită prietenie livrescă cu aceia dintre ei care-i sînt pe potrivă, din punct de vedere spiritual, şi pe care-i tratează ca pe egalii lui: „Nu m-am gîndit niciodată la spectatori. Cum ar putea fi altfel? Trebuie ca eu să-i îndoctrinez? Sau trebuie ca eu să ţin cont de ceea ce va gîndi John Smith la Londra sau Vasili Ivanov la Moscova? Ar trebui să fiu ultimul dintre ipocriţi ca să pot afirma că ştiu ce gîndeşte aproapele meu, că eu cunosc lumea lui interioară. Dacă trebuie să fac ceva, asta nu se poate decît cu propriul meu limbaj şi tratîndu-l pe spectator ca pe egalul meu. De aceea nu fac compromisuri. Dacă ceva nu mi se pare clar, cred că acelaşi lucru se va petrece şi cu spectatorul. Eu nu sînt nici mai prost, nici mai inteligent decît spectatorul meu. Normal, poţi face filme vizînd numai portofelul spectatorului. Nimic nu-i mai uşor. Dar asta nu este meseria mea“. (interviu realizat de Irena Brezna)

În acelaşi timp, aspiraţia sa în legătură cu spectatorii lui este extrem ambiţioasă, pe măsura respectului şi a dragostei ce le nutreşte – cum se vede din cele spuse tot la o întîlnire cu publicul, de această dată cu cel din Londra: „Ambiţia mea este ca să fac, pe cît posibil, filme care să-i ajute pe oameni să trăiască fericiţi. Chiar dacă unele filme smulg lacrimi spectatorilor, asta nu implică că ele sînt proaste sau deprimante. Nu vorbesc, desigur, de maniera în care plîng spectatorii lui Kramer contra Kramer. Poate aţi observat că, cu cît lacrimile au mai puţină raţiune să existe într-un film, cu atît cauzele lor sînt mai profunde. Nu vorbesc de sentimentalism, ci de o manieră prin care arta poate atinge adîncurile sufletului omenesc şi să lase omul fără apărare în faţa binelui“. „Fără apărare în faţa binelui“, extraordinară exprimare! În acelaşi timp, Tarkovski nu înţelege ca prin slujirea sa să fie didactic şi moralist. Nu, calea sa de a sluji este una cu mult mai inefabilă, dar şi mai insinuantă, în acelaşi timp: „Eu nu sînt un predicator care doreşte să obţină o reacţie rapidă din partea publicului. Eu nu am această abilitate. Pentru asta se cere un soi anume de abilitate şi de talent, la care eu nu aspir. Prin urmare, nu pot conta că veţi părăsi această sală cu o aură pe cap şi, astfel, fiind transformaţi, să puteţi începe o viaţă cu totul nouă. Sarcina mea constă în a-i ajuta pe oameni să se înţeleagă mai bine unul pe altul. A fost important pentru mine ca spectatorii mei să cunoască problemele mele profesionale, cele care mă deranjează cel mai tare“. (interviu realizat de V. Işimov şi R. Şeiko)

La moartea sa, minunatul şi atît de profundul şi de poeticul teolog Olivier Clément scria: „A trebuit ca el să moară pentru a sfîrşi prin a intra în Biserică. (…) Andrei Tarkovski era omul pragului. Aparţinea generaţiei care a descoperit, în anii ’60, dimensiunea spirituală a existenţei. Pe căi singuratice, dureroase, unde se amesteca atracţia paranormalului şi cea a gnozei. El prefera să caute decît să găsească sau, mai degrabă, să fie găsit. În asta rămîne modern“. Strădania regizorului a mers în aceeaşi direcţie cu cea a marilor poeţi ai lumii şi cu cea a iconarilor de geniu: „A reprezenta inimaginabilul: acesta este întreg efortul lui Tarkovski. Pentru un artist al viziunii ca el, trecutul ţării lui se rezumă în icoană, această artă – spunea el – în care vizibilul nu este decît netezire, dîra invizibilului. (...) Icoana explică, fără îndoială, raportul tarkovskian cu timpul şi cu spaţiul, aproape invers celui care se găseşte în mod obişnuit în cinema. În mod obişnuit, spaţiul busculează într-un timp accelerat, sincopat, paroxistic. La Tarkovski, dimpotrivă, timpul este încetinit la extrem, devine spaţiu de contemplare“. La Tarkovski, spaţiul şi timpul de aici le presupun, le au în vedere pe cele dincolo, dintr-o lume mîntuită. Or, asta implică contemplare, privire lăuntrică îndreptată spre Dumnezeu.

Cum am menţionat, Andrei Tarkovski a marcat veacul lui într-un mod similar cu cel în care Dostoievski l-a marcat pe al său. Au fost veacuri cu valori culturale extraordinare relativ numeroase. Totuşi, în aceste mulţimi, ei reuşesc să spună ceva cu totul aparte, reuşesc ca în lucrarea lor să-I facă loc, la nivelul cel mai înalt, lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu este Cel al teologilor, ci Acela al căutărilor lor poetice sincere şi asidue, Cel aflat prin propriile experieri, adesea de un dramatism copleşitor, lucrul acesta implicînd, totuşi, Scriptura şi Tradiţia vie a Bisericii din al cărei spaţiu spiritual provin şi căreia îi aparţin, fără doar şi poate, cu tot ce au mai bun. Este Hristos Cel tocmai născut în ieslea de la Betleem, pe cînd Andrei Tarkovski tocmai pleca la El, după ce-L slujise toată viaţa, prin lumina de rugăciune implicată a artei sale.

Ce ar mai de adăugat este că toate personajele principale tarkovskiene, fiind oarecum făcute după chipul şi asemănarea regizorului, sînt oameni în continuă slujire, într-un fel sau altul, a celor de lîngă ei, ba, adesea, chiar cu tendinţa făţişă de a salva lumea prin slujirea lor jertfitoare, în urmarea şi asemănarea modelului hristic. Spre deosebire de celebra piesă a lui Luigi Pirandello, Tarkovski şi personajele sale sînt într-o tandră conivenţă cu autorul lor, tocmai prin faptul că, prin căutarea lor sinceră şi asiduă a lui Dumnezeu, sînt împreună slujitori Lui şi oamenilor.

Costion Nicolescu este dr. în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris.

Mai multe