Taina fratelui
Recitind, în recenta traducere românească, autobiografia spirituală a teologului francez Olivier Clément (1921-2009), am regăsit un fragment pe care l-aș împărtăși în această perioadă dedicată de mai bine de un secol rugăciunii pentru unitatea creștinilor (18-25 ianuarie). El face parte din suita de însemnări dintre anii 1995 și 2000, adăugate la noua ediție a cărții. Convertit la ortodoxie și botezat la vîrsta de treizeci de ani, Clément nu părăsește o confesiune pentru o alta, ci ajunge la credință printr-o suită de întîlniri mirabile cu rușii exilați la Paris și, mai ales, datorită marii întîlniri, survenite pe neașteptate în vidul existențial cel mai cumplit. Străbătută de conștiința că inițiativa îi aparține Celui care stă la ușa inimii și bate, autobiografia nu este atît despre cel care s-a convertit, cît despre Cel care s-a descoperit în această întîlnire ca „celălalt soare” al unei zile neînserate. Cartea începe cu evocarea „întoarcerii inimii care face viitorul posibil” și se încheie cu speranța în unitatea creștinilor care „se face astăzi, în mințile noastre, în inimile noastre, în rugăciunea noastră, chiar și în așteptarea noastră”.
Iată ce scrie Olivier Clément la capătul unei vieți dedicate cu patos iradierii tainei pascale în lume: „Mai mult decît ecumenismul, reemergența Bisericilor nedespărțite. Printre mase vag creștine, relativiste, și nuclee dure, militante, preocupate înainte de toate de afirmații identitare, un curent de bărbați și femei atașați în același timp și de profunzime, și de deschidere. În criza actuală a ecumenismului instituțional (în ciuda unor reușite reale în ʼ93, Santiago de Compostella și Balamand). Persistența discretă a acestui curent, prin prietenie, de la om la om, grupuri mici etc. (...) Astăzi presimțirea unui kairos, a unei mutații profunde a creștinismului, a unui sfîrșit care se deschide spre un început, a unei morți care ajunge la înviere. Adevărata separare nu mai intervine acum între confesiuni, ci în interiorul fiecărei confesiuni, între cei care se agață de trecutul creștinătății, de identitatea lor gîndită în opoziție cu celălalt, și cei care se deschid spre minunatul kairos al unei reemergențe creatoare a Bisericii nedespărțite ...” Adnotările lui Clément sînt o mărturie condensată despre ceea ce s-a petrecut în sînul creștinismului în veacul al XX-lea și, mai cu seamă, în a doua sa jumătate: o mișcare de ieșire din izolare, de renunțare treptată la carcasa polemică și de recunoaștere fraternă a creștinilor aflați în condiția istorică a separației. Cine l-a cunoscut pe Clément sau i-a citit opera, de la marea carte cu Patriarhul Athenagoras pînă la Rome autrement, știe că amenitatea sa fundamentală nu avea nimic dintr-un temperament acomodant. Dimpotrivă, viața lui rămîne – și din perspectiva aspirației către unitatea vizibilă a Bisericii – o parabolă a convertirii radicale și a întîlnirii cu celălalt, o ilustrare solară a posibilității reale și eficace a unei „deschideri centrate”, cum îi plăcea părintelui Scrima să spună.
Îndatorat lui Berdiaev, Lossky și Evdokimov, Clément îmbrățișează ortodoxia în toate expresiile ei, rusă, greacă, românească, sîrbă, asimilînd în sinteza sa spirituală și bogățiile Orientului creștin. Din această amplasare în același timp integratoare și esențializată, în care ortodoxia e propusă prin ceea ce are universal și peren, el e pregătit să asculte și să rezoneze la prezența lui Dumnezeu acolo unde aceasta se manifestă: în frații separați, în crizele vremurilor, în neliniști și speranțe. Mediator între Răsărit și Apus, Clément știe să ofere semne ale capacității Răsăritului de a crea punți și de a răspunde la secole de ruptură: să ne amintim doar de paralela între sfîntul Francisc din Assisi, întruchiparea prin excelență a Occidentului spiritual concentrat asupra „omului durerilor”, și sfîntul Macarie care, potrivit tradiției copte, primește tot de la un serafim aceste cuvinte: „Te vei răstigni cu Hristos și te vei uni cu El pe cruce în frumusețea virtuților și a miresmei lor!”. Taina pascală este trăită astfel ca taină a fratelui, cu libertatea celui ce a primit un adevăr universal și cu discernămîntul celui care își mărturisește credința fără a ceda ispitelor identitare și lăsînd întreaga judecată lui Dumnezeu.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.