Tăcerea din troleibuz

Unul dintre cele mai grele lucruri, în credinţă, e să-i priveşti pe ceilalţi drept persoane. Sigur că umanismul îţi cere şi el asta. Nu e nevoie de un reper transcendent ca să sesizezi/susţii demnitatea de neşters a fiecărei fiinţe umane. Însă dacă reperul tău ultim e Dumnezeu, exigenţa e şi mai puternică, mai expresivă, mai angajantă: în fiecare om credinciosul ar trebui să străvadă amprenta chipului divin. Persoana în sens civil, de membru al societăţii, îşi trage condiţia, responsabilităţile, drepturile din acea demnitate mai înaltă, recunoscută de religie şi de umanism. În spaţiul public e de aşteptat să ţinem seama de asta: să ne raportăm unii la alţii ca la nişte persoane civile, al căror statut derivă din calitatea originară, proprie fiecărui om. Convivialitatea, buna funcţionare a spaţiului comun se bazează pe mutuala recunoaştere şi pe mutuala interpelare a persoanelor astfel concepute. Buna cuviinţă, de pildă, e manifestarea cea mai la îndemînă a faptului că recunoaştem în celălalt persoana civilă, iar în persoana civilă presimţim persoana în demnitatea ei înaltă. Însă în viaţa de fiecare zi (nu mai vorbim de cea politică ori de media) se întîmplă des ca această recunoaştere în trepte să nu se producă. Am avut o dovadă de curînd. În troleibuz.

Două femei cu fuste creţe, înflorate, ascultă (la telefonul mobil, la CD-player?) manele. Cu volumul la maximum. În spaţiul restrîns al vehiculului, sonorităţile lingave duduie, toacă urechile călătorilor, îţi fac creierul pilaf. La un moment dat n am mai putut să rabd. „Mai încet, vă rog! Nu sînteţi singure în troleibuz“, le-am zis. S-au uitat o clipă la mine cu ochi goi. Nu înţelegeau ce am cu ele. Ceilalţi călători tac. După alte clipe de manea bubuitoare, revin: „Sîntem într-un spaţiu comun. Nu putem fi siliţi să ascultăm ce vă place dumneavoastră. Respectaţi-i pe ceilalţi!“. Îmi aruncă o privire ceva mai ascuţită şi îmi întorc spatele. Se strîng laolaltă, ca pentru a-şi forma un spaţiu doar al lor, dar nu micşorează volumul. Sînt uluită. Sînt neputincioasă. Nu numai că n-am obţinut diminuarea agresiunii sonore. Dar n-am obţinut nici măcar o umbră de reacţie, de răspuns. Ceilalţi călători tac în continuare.

În curînd, cobor. Două pasagere coboară şi ele. Le aud bodogănind. „Ce să încerci să-i integrezi pe ăştia? Mai bine să-i dezintegrezi!“ Sînt şocată de violenţa aşa de „amuzant“ formulată, în jocul de cuvinte. Cît timp se aflaseră în troleibuz nu spuseseră o vorbă. Şi nimeni altcineva nu protestase. Dată fiind tăcerea celorlalţi călători, femeile cu manele puteau părea că sînt îndreptăţite în audiţia lor. Troleibuzul nu funcţionase ca un „spaţiu comun“. Fusese vorba doar de reacţia unei călătoare cu pretenţii bizare, de neluat în seamă. Ce-i drept, dezaprobarea „publică“ exista, dar fusese mută în momentul cînd putea fi corectivă. Se manifestase abia cînd nu mai avea nimic de întreprins. Iar atunci o făcuse printr-un extremism cu atît mai scandalos dat fiind firescul verbal (şi mental?) cu care se recurgea la el. Eu nu mă adresasem celor două maneliste ca membre ale unui grup etnic. Mă adresasem lor ca unor persoane din societatea mare, ţinute să respecte regulile de civilitate. Pe care le ignorau. Dacă ceilalţi călători ar fi intervenit, poate că ele ar fi perceput – de nevoie ori de voie – ceva din cerinţele „vieţii laolaltă“. Poate chiar – cine ştie? – s-ar fi adaptat la ele. În orice caz, „spaţiul comun“, „spaţiul public“ ar fi fost, acolo şi atunci, construit, manifestat. Dar nu a fost aşa.

Călătoarele indignate nu făcuseră nimic pentru „integrarea“ celor două maneliste. Le era mai uşor să-şi proiecteze indignarea asupra unui grup etnic decît să rişte o intervenţie punctuală, poate un dialog dezagreabil. Le era mai comod să acuze o colectivitate, să o declare „irecuperabilă“. Asta le-ar fi justificat muţenia, lipsa oricărei încercări de a se manifesta ca persoane civile. De a le trata pe celelalte la fel. La limită, preferau să scape de problemă, să excludă din peisaj o întreagă categorie etnică decît să „lucreze“, mărunt şi trudnic, la întreţinerea unui spaţiu comun. Dar eu?

Eu le vorbisem manelistelor aţos, fără bunăvoinţă, ca unor neisprăvite, ignorante ale minimei civilităţi. Le tratasem ca persoane civile (carente), fără a lua nicidecum seama la calitatea lor de persoane în sens tare.

***

Dincolo de episodul menţionat, ce înseamnă să tratezi pe cineva ca persoană în sens tare, spiritual sau religios? Ştim bine: o faci atunci cînd te adresezi conştiinţei sale, cînd îl creditezi cu o conştiinţă vie sau aptă de a fi trezită. Te adresezi cuiva pe care nu-l anulezi în masa unei colectivităţi. Şi pe care nu-l socoteşti „irecuperabil“, ci capabil de răspuns, de rectificare. Cuiva în faţa căruia eşti dispus să te străduieşti, să rişti.

În cazurile foarte izbutite, raportul între cei doi este atunci unul al intimităţii, dar nu al unei intimităţi individuale, private. Dacă ei comunică prin conştiinţă, prin interioritate, ambele interiorităţi găzduiesc sau reflectă o aceeaşi prezenţă, care îi depăşeşte abrupt pe amîndoi. Reverenţa cu care se tratează unul pe celălalt e oglindirea comunei lor reverenţe faţă de Cel infinit superior amîndurora. La asta se ajunge destul de rar, în clipe privilegiate ale prieteniei, solidarităţii, ale unui efort comun de înţelegere ori de căutare spirituală. Ale carităţii.

Se spune că oamenii înalt spirituali sînt în stare să vadă – în/prin chipul civil ori de suprafaţă al fiecărui om – chipul de adîncime, care poartă întipărirea Chipului ultim. Părinţii sau maeştrii spirituali, atît de preţuiţi în felurite tradiţii religioase şi filozofice, erau solicitaţi tocmai fiindcă ajunseseră să discearnă, în interlocutor, persoana cu treptele ei interioare. Pentru cei care se pun sub ascultarea lor, ei pot contribui la creşterea, la împlinirea persoanei în toată verticala ei.

În faimosul eseu Eu şi Tu (1923), Martin Buber deosebeşte două atitudini ale omului în lume. Cu ceea ce e (sau e socotit) obiect, mecanism, exterioritate, el are un raport de tipul „Eu-ceva“, „Eu-lucru“. În schimb, persoana/persoanele se manifestă în raportul „Eu-Tu“, în întîlnirea a două prezenţe vii. Pentru acest tip de raport sînt necesare atenţia, deschiderea interioară, curajul de a te adresa celuilalt, de a-i aştepta prezenţa, de a-i respecta libertatea. De a te investi în întîlnire. Ceea ce nu e uşor, nici programabil. Întîlnirea „survine“, e ceva de ordinul unui eveniment. Care te poate face să presimţi celălalt Tu, supremul interlocutor.

Credinţa îţi cere să faci dintr un astfel de eveniment substanţa vieţii tale interioare. Nu e deloc puţin. Nu e deloc uşor. Şi mai anevoios e ca, în agitaţia cotidiană, să nu pierzi din vedere această exigenţă. Există totuşi ceva care, în imediat, răspunde aplicat, modest, dar adecvat, exigenţei: e buna cuviinţă proprie, alături de efortul pentru o împărtăşită bună cuviinţă. A construi/menţine/îngriji un „spaţiu comun“ înseamnă a da loc de manifestare persoanei/persoanelor: nu numai civile şi civilizate, ci, dincolo de imediat – chiar fără a o întîlni, dar creditînd-o – dimensiunii lor verticale. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Martin Buber, wikimedia commons