Subţiere

În genere, înţelegem prin post restrîngere, restricţie, reţinere: de la alimente din sursă animală, de la gînduri urîte şi fapte rele. Postul apare ca un efort – meritoriu – de voinţă. Omul care ţine post se dă înapoi, se ţine în frîu, se constrînge, se „nevoieşte”. Deocamdată are în faţă (şi se străduieşte să însoţească) partea dificilă, aspră, teribilă a actului christic, chiar dacă moartea lui Iisus nu poate fi despărţită de învierea Lui, de explozia bucuriei pascale.

Postul religios presupune oricum decuplare de la bogăţia multicoloră a ofertelor şi apetiturilor curente, repliere, distanţă, închidere (pe cît e posibilă) faţă de grijile lumeşti. Ca disciplină, postul revine la o „contractare” a fiinţei curente, prin voinţă. Spiritual vorbind, el e înţeles – în primă instanţă – tot drept o mişcare de restrîngere, de retragere: aici postul devine reculegere de sine, concentrare, pătrundere în propriul lăuntru. În Predica de pe munte, Christos cere răspicat răsucirea fiinţei de la regimul ostentaţiei, al faţadei, al „străzii” la regimul „cămării”. Pune în opoziţie perspectiva exteriorităţii şi perspectiva acelei interiorităţi adînci unde poate avea loc întîlnirea cu suprema Interioritate. „Cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns...” (Matei, 6, 6). Postul presupune aceeaşi schimbare a perspectivei: nu te arăta „oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie...” (Matei, 6, 18). Postul contribuie la găsirea locului de întîlnire, ajută fiinţa să atingă acel loc ascuns. O ajută să se adecveze Interlocutorului, să devină sensibilă la mulţimea înţelesurilor fine pe care, în acel mod ascuns, El le comunică.

O cîntare din Triod, cartea liturgică proprie postului pascal, aşa interpretează lucrurile. Ea face apel la o analogie abruptă care, tocmai prin distanţa între planurile puse în relaţie, e expresivă. Şi, ca atare, poetică. Cîntarea îl invocă pe profetul Ilie care l-a văzut pe Domnul „în preauşoara adiere”, vedere de care profetul s-a învrednicit „subţiindu-şi mai înainte trupul” cu mulţimea rugăciunilor şi cu postul. După care cîntarea se adresează credinciosului: „Leapădă şi tu grosimea desfătărilor ca să vezi pe Cel dorit”.

Episodul biblic invocat aici (III Regi, 19, 11-12), el însuşi de o intensă poezie, e cunoscut. Retras din lume, Ilie se află într-o peşteră pe muntele Horeb. Dumnezeu i se adresează ca unui familiar, ca unui intim, pe care vrea să-l atragă spre prezenţa Lui subtilă, inevidentă, de adînc. Îi indică o ierarhie a manifestărilor divine: de la cele mai explicite, mai larg recunoscute, mai masive, la cele mai fine, surprinzătoare, enigmatice, ascunse. De la manifestările de forţă, menţionate de asemenea în Biblie, la manifestările de fineţe şi de taină.

„A zis Domnul: «Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărîma stîncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vînt lin şi acolo va fi Domnul».”

E un crescendo majestuos de la vacarm la şoaptă. Primele trei sînt „fenomene”, „arătări” zdrobitoare ale unei atotputeri care se aplică asupra exteriorităţii. Turtesc umanul şi lumea cu o forţă care, dacă e uluitoare, e totuşi „brută”. Ea zguduie, nu transformă lucrurile pe care se exercită. Ţi se impune din afară, te izbeşte în moalele capului, nu face apel la receptivitatea omului. În schimb, „lina adiere” e abia audibilă, abia perceptibilă. Îţi trebuie atenţie, un fel aparte de atenţie, ca să-i sesizezi freamătul. Adierea de vînt înseamnă mişcare spre ascuns, cheamă spre locul nelumesc de unde a venit. E fin mobilizatoare. Cere atenţie pentru a fi percepută, consimţămînt pentru a fi urmată. Cere o interioritate aptă să sesizeze murmurul lui Dumnezeu, cea mai fină voce a Sa înainte de tăcerea Lui infinit plină de sensuri.

Cîntarea din Triod pune aşadar postul în legătură cu această exigentă transformare a fiinţei: degroşare, şlefuire (vezi şi imaginea celebră a lui Plotin: „sculptează-ţi propria statuie”), „subţiere” de sine. Asta pentru ca fiinţa să poată auzi murmurul divin, în care El pune înţelesurile interiorităţii sale. În această funcţie, postul trece de la aspectul de „contractare” a fiinţei către o creştere a fiinţei, o amplificare în principiu fără limită, de vreme ce înseamnă apropiere de intimitatea divinului.

Cuvintele lui Christos din Predica de pe munte, ca şi cîntarea Triodului arată că postul nu se reduce la disciplinarea corpului şi la efort moral. Contribuie mai ales la schimbarea/subţierea minţii, la trezirea intelectului contemplativ, la dialogul interiorităţilor între divin şi uman. Tema nu e deloc marginală, e dezvoltată de imnografie, de spusele Părinţilor pustiei, de teologi şi mistici.

În creştinism, ca şi în alte tradiţii, misterul interiorităţii divine are drept imagine „Întunericul” de necuprins şi de nedespicat. Întuneric pentru că gîndirea nu are comună măsură cu acea interioritate, pentru că unitatea divină e prea densă ca să admită dualitatea, distanţa proprie cunoaşterii de tip omenesc. Dar totodată „întuneric supraluminos”, fiindcă e principiul Luminii, al sensului, al adevărului. În icoana Schimbării la Faţă, zenitul panoului e ocupat de un semicerc întunecat străbătut de raze aurii. E acea imagine a transcendenţei, de neatins şi de nepătruns, sursă a luminii increate. Deşi inaccesibilă, ea cheamă cunoaşterea, „lărgeşte” interioritatea umană ca să poată primi ceva din şuvoiul fluxului divin de sens. Aşa interpretează Grigore de Nyssa, într-un pasaj din Comentariu la Cîntarea Cîntărilor, dialogul interiorităţilor. Christos se adresează sufletului: „Dacă mă primeşti şi mă sălăşluieşti în tine, vei avea drept cîştig roua de care e încărcat capul meu şi picăturile nopţii ce-mi curg din plete... Fiinţa să se bucure dacă Adevărul îi va umezi duhul cu înţelesuri fine şi umbrite... Fiecare din aceste picături este infimă în raport cu imensitatea Întunericului dumnezeiesc”.

E un pasaj somptuos despre oceanul misterului divin, despre nemărginirea lui de neatins. O nemărginire care, inaccesibilă fiind, se comunică totuşi minţii subţiate, spiritului poros faţă de subtilitatea sensurilor verticale. „Infimă” fiind, picătura face fiinţa să guste din secreta nemărginire de unde provine. Stîrneşte fiinţa să se lărgească pentru a avea mai intens experienţa ei.

Contemplativi şi mistici nu se întîlnesc pe toate drumurile. Ba chiar sînt o raritate. Totuşi, Christos adresează oricărui credincios îndemnul spre întîlnirea interiorităţilor. Pe toţi îi îndreaptă spre dialogul cu „Tatăl care vede în ascuns”. Cu atenţia îndreptată într-acolo, nu vom percepe ceva din generozitatea Lui fără margini, ceva din subtilitatea prezenţei divine, care nu admite graniţe şi excluziune, care se comunică tuturor prin înţelesuri fine?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.