Substitute de transcendenţă

19 iunie 2008   DIN POLUL PLUS

Cum au putut adera la legionarism nişte străluciţi intelectuali interbelici? În cartea Noica şi mişcarea legionară (Editura Humanitas, 2007), Sorin Lavric îşi propune să dea o lămurire acestei adeziuni prin prisma a trei confuzii coextensive ei: confuzia dintre contemplaţie şi acţiune, dintre mistică şi politică, dintre viaţă şi ideologie. Dar dacă triada confuziilor alcătuieşte o descriere conceptualizată a fenomenului, ea nu face decît să ne sporească stupefacţia. Întrebarea devine şi mai acută: cum au putut face tocmai nişte intelectuali străluciţi aceste "trei mari şi fatale confuzii"? Cum de le-au putut profesa cu toată convingerea tocmai nişte intelectuali - cei care au prin statut profesional datoria discernămîntului, drept mîndrie, efortul metodic de a deosebi şi de a articula judicios diferitele planuri de existenţă? Miza cărţii lui Sorin Lavric e să cerceteze legionarismul fără a recurge la grile anacronice, la judecăţi făcute prin prisma principiilor care domină actualmente mentalitatea occidentală. Vrea să analizeze fenomenul în specificitatea lui, ţinînd seama de datele mentale ale epocii, de poziţiile reale ale actorilor, de adevărul istoric. Iată probabil motivul pentru care prima parte a cărţii desfăşoară convingerile şi ascensiunea legionarilor într-un mod "comprehensiv", expunînd fără discuţie critică termenii, motivaţiile, proiectul acestora, reprezentările pe care le construiau în ce îi priveşte pe ei înşişi şi pe ceilalţi. Doar din cînd în cînd, ca o notă marginală, autorul menţionează că este vorba despre concepţii inacceptabile din punctul de vedere al democraţiilor actuale. În partea a doua a volumului se înmulţesc comentariile referitoare la "defectele constitutive" ale legionarismului (fundamentalism religios, fanatism, totalitarism). Dar peste tot, insistent, se subliniază caracteristica Mişcării legionare de a fi fost o mişcare spirituală, animată de un duh creştin şi abia apoi, secundar, o mişcare politică doritoare să dobîndească puterea. Potrivit autorului, fundamentalismul ei ar consta în "iluzia că împărăţia de dincolo poate servi drept criteriu pentru ceea ce se întîmplă în lumea de aici" (p. 204). Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, toţi creştinii şi toţi oamenii religioşi ar suferi de fundamentalism şi, la limită, de legionarism. Căci toţi privesc lumea de aici în lumina principiilor lumii de dincolo, toţi se orientează şi ţintesc către starea de perfecţiune a acelei lumi. Însă contemplaţia ca şi acţiunea lor nu confundă planul lumii de aici cu planul lumii perfecte, ci folosesc - mai bine ori mai puţin bine - distanţa dintre cele două planuri ca pe o distanţă mobilizatoare, ca pe un vector de înaintare spirituală. Şi, în egală măsură, ca pe un reper pentru comportamentul lor în istorie. Nu confuzia dintre mistică şi politică face din legionarism un totalitarism religios, ci un viciu în conceperea religiosului însuşi. Ca orice totalitarism religios, legionarismul anulează în mod iresponsabil distanţa dintre cele două planuri, are pretenţia de a obţine transcedenţa şi perfecţiunea în regim temporal, istoric, particular, ca perfecţiune a temporalului, istoricului, particularului. Aşa gîndesc fundamentaliştii evrei care refuză să recunoască statul Israel fiindcă aşteaptă instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu - aici, în geografia noastră, pe acelaşi plan cu ea, în locul ei. Aşa face, în Islamul actual, Hezbollah-ul: "partidul lui Dumnezeu". Divinul nu mai are dreptul să fie universal, trece sub regimul particularului, are drept reprezentanţi doar pe militanţii shiiţi. Antropologul libanez Houda Kassatly a publicat de curînd un studiu asupra imagisticii actuale a Hezbollah-ului: apariţii miraculoase îi încredinţează pe combatanţi că, prin ei, cauza lui Dumnezeu a învins, iar cei morţi în conflictul cu Israelul sînt declaraţi martiri, ofrandă către Domnul sfîrşitului timpului. Ca şi legionarii români, membrii Hezbollah se află deja în pridvorul eschatonului şi organizează, de pe acum, accesul fericit la el. Cine nu li se raliază riscă să ocupe acolo un loc întunecat. Defectul constitutiv al legionarismului ar consta - spune Sorin Lavric - în "opţiunea tragică a unor oameni care au vrut să dea trup unui ideal religios - Ťmîntuirea neamului» - recurgînd, în cele din urmă, la mijloacele politicii" (p. 6). Dar ce fel de ideal religios este acela al mîntuirii în grup, care diminuează în persoana umană libertatea, responsabilitatea şi efortul de a creşte personal în asemănarea cu Dumnezeu, în dialogul cu el? Pe deasupra, idealul "mîntuirii neamului" transformă categoria istorică a naţiunii într-un "mister" şi ajunge să pretindă pentru ea prestigiul transcendenţei. Un popor constituie, fără îndoială, un mediu în care se păstrează, în care se trăiesc tradiţii spirituale şi culturale, dar el nu devine astfel ceea ce e neamul în lectură legionară: un dublu naţional (aşadar particular) al Bisericii, de a cărei universalitate legionarii par să fi uitat. Potrivit lor, nu te mai mîntuieşti ca om, ci ca român, mărşăluind încolonat în urma Legiunii, sub conducerea ei. Nu politicul aduce aşadar elementul de putere din viziunea legionară, ci religiosul propriu-zis. Mirel Bănică a publicat o bine condusă cercetare (Biserica Ortodoxă Română, Stat şi Societate în anii ’30, Editura Polirom, 2007) unde studiază din unghi sociologic Mişcarea legionară ca religie politică. Or, el arată că atitudinea Bisericii faţă de legionarism a fost mereu una de mefienţă şi de condamnare, chiar dacă ea nu s-a manifestat public sonor, ci doar în publicaţiile instituţiei. Preoţii care au aderat la legionarism au făcut-o în nume propriu, nu în numele Bisericii, care nu se simţea atrasă de propria reformare în stil legionar. Şi nu e cazul să punem această atitudine doar pe seama unor motivaţii pedestre (legătura Bisericii cu puterea instituită, rezistenţa ei la schimbare etc.), iar legionarilor să le atribuim numai motivaţii spirituale sublime. În ce priveşte aspectul spiritual propriu-zis, legionarismul a răpit transcendenţei tocmai transcendenţa, concepînd împărăţia lui Dumnezeu drept asigurată printr-un proiect totalitar foarte terestru: legionarizarea ţării, construirea unei ţări "frumose ca soarele sfînt de pe cer" sau chiar "mai frumoasă" decît el. Imaginea exprimă îndeajuns reducţia planului ceresc la cel istoric sau chiar inversarea celor două planuri. La ce bun să mai tinzi, în calitate de creştin, spre lumina Ierusalimului ceresc, unde se va reuni o umanitate transfigurată, de vreme ce România legionară îţi va asigura cam aceleaşi condiţii încă de pe pămînt, din istorie? În ce priveşte aspectul etic, lucrurile nu stau mai puţin scandalos. Asasinatul politic făcut în numele unei viziuni creştine nu e moralmente mai scuzabil decît cel comandat de şefii unei democraţii în dezagregare, de dictatura regală sau militară. Răzbunarea ca program - prin execuţii oribil de spectaculoase - nu e o metodă creştină, nici din punct de vedere spiritual, nici din punct de vedere politic. Ca orice actori ai unei mişcări totalitare, legionarii considerau probabil că nişte "amănunte" de morală (creştină, ca şi universală), precum respectul vieţii, libertăţii şi demnităţii persoanei umane, pot fi trecute cu vederea în scopul "mîntuirii neamului". Cei care le contrariau "cauza" erau "trădători" faţă de Legiune, adică faţă de neam, adică faţă de Dumnezeu şi nu prea meritau să trăiască. Imagistica şi vocabularul religios contribuiau la autoistalarea Căpitanului şi a Legiunii într-o situaţie de transcendenţă faţă de restul oamenilor. Cum de a pricinuit Mişcarea legionară o adeziune atît de largă în România interbelică? Cum de oameni de tot felul au fost captivaţi de substitutele de transcendenţă oferite de Mişcare? Dincolo de explicaţiile legate strict de datele epocii, cred că secularizarea societăţilor europene a produs, pe de o parte, o "foame de transcendenţă" şi, pe de altă parte, o concepţie pozitivistă a trancendenţei. Uşor de sesizat, explicite, formele de transcendenţă trebuia să fie alcătuite din materia "palpabilă" a istoriei şi socialului; să poată fi "circumscrise", stăpînite, instrumentalizate; să-şi treacă uşor atributele asupra adepţilor lor. În societăţile premoderne, întreaga viaţă a comunităţii se raporta la un reper divin pe care toţi îl ştiau activ în lume, dar situat într-un dincolo absolut, fără comună măsură cu temporalul, cu istoria, cu particularele lumii. Tot omul ştia că nordul divin nu e de căutat la polul nord, dar că polul nord este un simbol real al imutabilităţii şi transcendenţei divine. Toţi ştiau că eschatonul nu înseamnă momentul final al istoriei, ci depăşirea ei. În societăţile secularizate, conştiinţa comună a reperului absolut şi a distanţei lui mobilizatoare dispare; spaţiul public nu mai e organizat în funcţie de diferenţa de nivel între lume şi divin. Religia devine credinţă privată sau instituţie care contribuie la formarea cetăţeanului şi la bunul mers al statului. Nevoia de transcendenţă a omului rămîne, dar organizarea societăţii nu îi mai oferă reperele tradiţionale, iar discernămîntul lui în această privinţă e debilitat. Iată de ce epoca modernă abundă în "sacralizări ale corpurilor istorice" (Stat, naţiune, Biserică, partid), ceea ce îl exaspera pe Berdiaev. Dincolo de viaţa în Biserică, de cultura spirituală, de căutarea personală, omul modern nu e totuşi lipsit de suport social pentru a gîndi transcendenţa veritabilă şi pentru a se orienta spre ea. Dacă democraţia are vreo trăsătură exploatabilă spiritual, ea constă - cred - în datoria de a trăi în prezenţa alterităţii, de a trăi această prezenţă, ceea ce, transpus pe verticală, e un bun exerciţiu pentru orientarea spre alteritatea absolută. Revenind la cartea lui Sorin Lavric, mi se pare nelegitim ca viaţa lui Constantin Noica să fie înfăţişată drept un traseu raportat, în ansamblul lui, la întîlnirea cu legionarismul. Rămîne pentru mine uimitor că Noica a aderat pentru scurt timp la Mişcare. Dar, ca simplu cititor, nu simt în textele lui despre destinul spiritual al României nici o tentă legionară. "Mîntuirea prin cultură" e o metaforă netă; diferenţa de nivel între termeni exclude ambiguitatea sub care stă "mîntuirea neamului", unde termenul religios de "popor eclezial" glisează spre o accepţiune istorică, sacralizată ideologic. Iar pasiunea cu care Constantin Noica a tematizat "sentimentul românesc al fiinţei" nu cade nici ea sub influenţă legionară, căci particularul românesc nu este pledat acolo decît ca o poartă spre universal.

Mai multe