Stavropoleos. Zeciuiala ctitoriei

22 iunie 2021   DIN POLUL PLUS

Începută în 1722, la 30 noiembrie 1724 se încheia prima zidire a bisericii mînăstirești cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, care urma să poarte numele de Stavropoleos, după scaunul mitropolitan pe care l-a ocupat onorific ctitorul Ioanichie, arhimandrit la acea vreme. Din cei 300 de ani care se împlinesc în curînd de la acest început, ultimii 30 de ani au avut vocația de a propulsa ctitoria epirotului Ioanichie, originar din satul vlah Ostanița, în centrul unui efort de căutare a acelui nucleu stilistic care poate distinge trăirea culturală românească de alte expresii naționale în Europa.

Cu ocazia acestor aniversări ale așezămîntului bucureștean, îmi propun să scot în evidență faptul că identitățile pe care azi le numim naționale și uneori credem că ele au de a face cu un element genetic propriu unui grup înrudit sînt rezultatul unor transformări istorice cu o cauzalitate uneori nedeslușită, de fapt al interacțiunii unor oameni providențiali, de bună seamă în circumstanțe favorabile, niciodată prea lungi, care, prin energie, inteligență și evaluarea corectă a epocii lor, pun în mișcare istoria și îi imprimă o anumită direcție de dezvoltare. Stavropoleosul ilustrează cum nu se poate mai bine această teză. Creat de un ierarh grec la început de epocă fanariotă, dar înscriindu-se în curentul stilistic brâncovenesc, avînd funcția de loc de închinăciune și pentru acei negustori creștini care străbăteau Imperiul Otoman pînă la București pentru a atinge aici limitele celeilalte lumi europene, Occidentul, biserica Stavropoleos a primit destinul de a fi aproape singurul monument bucureștean premodern care a supraviețuit nemutilat în epoca modernă. Însă din istoria lui tricentenară doar jumătate a corespuns intențiilor ctitorului, anume de a fi un așezămînt mînăstiresc urban, răspunzînd nevoilor spirituale ale unei populații orășenești, care de la vremea ctitoriei deja era marcată de trepidantul ritm al transformărilor sociale și intelectuale. Era începutul secolului Luminilor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, odată cu exproprierea mînăstirilor și izgonirea monahilor elenofoni, impusă de Alexandru Ioan Cuza, locașul este scos din circuitul religios și rămîne așa pentru încă aproape un secol. Dar revenirea la menirea de lăcaș de cult în timpul celui de-al doilea război mondial nu a fost decît o scurtă prefață pentru suferințele care s-au abătut asupra preoților slujitori în totalitarismul comunist și a unei noi semi-închideri a lăcașului, avînd doar funcția de altar secundar al altor parohii.

În acest periplu istoric defavorabil, totuși arcele în acoladă ale pridvorului au atras atenția lui Alexandru Odobescu, care nota că Stavropoleosul trebuie luat ca model pentru un incipient stil național în arhitectură. Ion Mincu urmează această sugestie, preia acoladele stavropolitane ca citate în propriile creații neoromânești, iar spre sfîrșitul vieții reconstituie un spațiu comunitar pentru bisericuța rămasă singuratică în peisajul de clădiri publice neoclasice care începuseră a o sufoca. Reconfigurarea ansamblului, ca sediu al unor activități de restaurare ale Comisiei Monumentelor Istorice, a durat pînă în anul 1940. Aceste intuiții fulgurante ale acelor oameni moderni, care începuseră să întrevadă potențialul trecutului, anunțau încă timid destinul de excepție al acestui monument de mici dimensiuni fizice, dar de mare vocație culturală și spirituală.

Iată că, șubrezită de cutremure și înnegrită de fum atît în interior, cît și în exterior, bisericuța chema, pe căile unor circumstanțe nebănuite, un nou ctitor, de data aceasta nu din sudul romanității balcanice, ci din nordul României moderne. Părintele ieromonah Iustin Marchiș s-a născut în 1951 în regiunea istorică a Vadului, dar își trage originile din Maramureșul voievodal. Studiile teologice le face la Sibiu într-un context de deschidere academică, iar formarea duhovnicească în mînăstirea domnească de la Cozia, unde beneficiază de un unic, dar inspirat program de inițiere în istoria artei pentru ghizii mînăstirilor monument istoric.

Recent apărutul volum Stavropoleos, rectitorirea, primul deceniu, semnat de monahia Atanasia Văetiși, documentează fotografic și prin apel la arhivă starea deplorabilă a monumentul în toamna lui 1991, ca spațiu de depozitare pe de o parte a fragmentelor de piatră și frescă salvate din demolările de biserici din Bucureștiul totalitar, pe de altă parte de sticle goale și ambalaje de la cîrciuma „Carul cu bere“.

Aici începe zeciuiala pomenită, ultimii treizeci de ani au șters toate obidele. Stavropoleosul, în purtarea de grijă a părintelui Iustin Marchiș, a devenit în scurtă vreme locul de convergență al unor personalități de excepție din lumea artistică și intelectuală bucureșteană, a căror contribuție la renașterea Stavropoleosului este detaliată în volumul citat. La sfîrșitul primului deceniu postcomunist, după ce se încheiase și prima etapă a restaurării arhitecturale a ansamblului monumental Stavropoleos, îi era decernat părintelui Iustin Marchiș premiul Comisiei Europene pentru restaurarea patrimoniului arhitectural european. Tot din acea perioadă, după cîte îmi aduc aminte, datează și rolul de monument efigie al Bucureștilor în semnalările meteo ale canalelor de știri europene, înlocuind masivul hotel Intercontinental. În primul deceniu al secolului al XX-lea, Stavropoleosul devenea, în cuvintele lui T. Baconschi, „vitrina de lux a ortodoxiei urbane”, dar ceea ce se dezvăluia dincolo de un monument, restaurat exemplar, era o instituție vie: o comunitate monastică feminină, formată din personalități duhovnicești și culturale, o comunitate de închinători, care a umplut de acum curtea și chiar străzile, un loc de întîlniri culturale, interconfesionale și interreligioase, o paradigmă a bunului gust și o expresie a darului deosebirii. Involuntar, în virtutea amplificării interacțiunilor umane, Stavropoleosul a devenit pentru unii o scenă, dar nu pentru multă vreme, pentru alții o etapă de formare, pentru mulți instanța convertirii, pentru cîțiva piatră de poticnire.

În spatele acestui fascinant fenomen de renaștere a unei vîne de autenticitate și energie creatoare românească s-a aflat un om care a funcționat ca magnet pentru variate expresii de autenticitate morală, intelectuală, artistică, dar și ca un loc umbrit cu o fîntînă pentru grăbiții acestui veac, cei care nu știu de ce le este sete. Ipostaza care i-a permis această interacțiune multiplă și stimulantă cu intelectualii care s-au regăsit la Stavropoleos este cea de duhovnic, nu totdeauna comod, folosindu-și libertatea de cuvînt pentru a opera deosebirea între dorința de a te pune în valoare și acceptarea de a-ți dona valoarea fără a aștepta nimic în retur, ceea ce e chiar definiția dăruirii. Grație acestei pedagogii duhovnicești, Stavropoleos a fost un receptacol, de daruri diverse, care se exprimă liber, nu un act de voință individual. A existat totuși un plan: fidelitatea față de primul ctitor, o simpatie dezinteresată față de lumea lui, înțelegerea adîncă că există o marcă stilistică a ortodoxiei, puternic amenințată însă de fenomenul istoric al secularizării. În acest univers al tradiției asumate, canonul stimulează creația artistică, nu o inhibă. Muzeul mînăstirii Stavropoleos ilustrează ce poate fi canonul, care ține de spiritual, cînd materialitatea și orizontul cultural al operei de artă religioasă sînt atît de variate (de la icoana în tempera pe lemn la frescă, icoană pe sticlă, pînă la icoanele-artefact ale lui Ioan Avramescu).

Iluminismul secolului al XVIII-lea a fost văzut ca un dușman al creștinismului, iar în sud-estul european al ortodoxiei. Dar a existat un iluminism, practicat de figuri spirituale, precum Evghenios Vulgaris, care a dus nu numai la o îmbogățire intelectuală și artistică a actului de credință și a trăirii spirituale, ci mai ales la capacitatea unei persoane de a dialoga cu contemporaneitatea din interiorul unei tradiții. Născut în pragul iluminismului european, Stavropoleosul este din nou un manifest iluminist, în sensul acesta special, în care și Filocalia este un produs al Luminilor.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Mai multe