Staroverii

29 iulie 2010   DIN POLUL PLUS

- ruşii ortodocşi de rit vechi -

Unul dintre clişeele pe care le-am asimilat atît de mult încît sîntem gata să le spunem oricînd pe nerăsuflate este acela că lumea creştin-ortodoxă a fost întotdeauna tolerantă şi lipsită de persecuţii religioase. Printre dovezile care infirmă această teorie se numără existenţa staroverilor – ruşi ortodocşi de rit vechi – răspîndiţi în mai toate statele vecine Rusiei, din ţările baltice în sud-estul României. La mijlocul secolului al XVII-lea, ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a început o reformă religioasă, iar cei care au refuzat să se conformeze au fost supuşi unei prigoane sîngeroase, din care nu au lipsit episoadele arderii pe rug. Staroverii s-au refugiat pe unde au putut. Unii au păstrat preoţia – îşi spun popovţi, dar alţii au fost atît de marcaţi de epoca persecuţiilor, cînd au văzut implicarea în prigoane şi răzbunări a atîtor slujitori ai Domnului, încît au renunţat la orice formă de preoţie şi ierarhie bisericească, iar botezul şi cununia sînt făcute de comunitate. Aceştia din urmă – bespopovţi – şi-au găsit o casă sigură în ţările baltice; staroverii din România formează comunităţi care au preoţi. 

Din Dobrogea în Bucureşti 

Ruşii lipoveni de rit vechi trăiesc în sudul Moldovei şi, mai ales, în Dobrogea, în satele de pescari din zona Deltei. Turiştii şi vizitatorii care au trecut prin localităţile lor le cunosc fervoarea religioasă, respectarea cutumelor pînă la amănunt şi trăirea mistică. Cîţiva au ajuns în Bucureşti, la studii sau în căutarea unei slujbe. Pentru această comunitate mică s-a construit o capelă în sediul Comunităţii Ruşilor lipoveni, aflat pe o stradă de lîngă Gara de Nord. 

Duminică dimineaţă, îi întîlneşti la slujbă: cei mai mulţi sînt tineri şi şi-au adus cu ei copiii. Îmbrăcămintea tradiţională e păstrată cu grijă: bărbaţii au cămăşile largi şi brîul ţăranilor ruşi, femeile – fustele lungi şi basmaua care constituie ţinuta obligatorie la biserică. Nu se face rabat de la ea, chiar dacă vorbim de intelectuali din zona urbană. Preotul Ionuţ Bordeianu explică diferenţele dintre ortodoxia majoritară şi cea de rit vechi: „Mulţi necunoscători spun că diferenţa între noi şi ortodocşii români ar fi doar păstrarea calendarului, fiindcă de aceea ne-am numi de rit vechi. Noi sîntem ortodocşi de rit vechi, iar cei care au păstrat doar calendarul vechi, dar în rest au acceptat reforma religioasă din secolul al XVII-lea, sînt aşa-numiţii stilişti. Noi respingem toate prefacerile care au avut loc atunci, nu numai calendarul. O diferenţă vizibilă este crucea în opt colţuri care ne este specifică, spre deosebire de cea bizantină, în patru colţuri. Nu o respingem complet pe aceasta din urmă, poate fi întîlnită şi pe veşmintele preoţeşti, dar cea care ne reprezintă este crucea în opt colţuri. Apoi, noi facem semnul crucii cu primele două degete, care reprezintă îndoită fiinţă a Fiului lui Dumnezeu: cele care rămîn reprezintă Sfînta Treime. Dacă aţi observat, şi în icoanele care se mai păstrează în bisericile vechi româneşti se întîlneşte această formă de binecuvîntare cu două degete. Tradiţional, aşa se făcea crucea. E o neconcordanţă, poporul e învăţat să se închine aşa, pe cînd arhiereii binecuvîntează altfel. Noi păstrăm forma cunoscută de primii ortodocşi, aşa cum a primit-o Rusia la creştinare. Pentru asta, înaintaşii noştri au fost izgoniţi şi au suferit atîta, iar noi nu dorim să se piardă chiar în timpul nostru.“ 

Începînd de la data prigoanei, recunosc sfinţii celorlalte biserici ortodoxe? „În principiu nu, de la reformă aceştia s-au îndepărtat, în viziunea noastră, de la adevărata credinţă.“ 

O altă deosebire – în comunitatea staroverilor, preotul nu urmează o facultate de teologie: el este ales de obşte, în funcţie de conduita lui morală şi de rîvna în credinţă, dacă este cunoscător al pravilelor, ritului, cîntărilor, după care urmează confirmarea de către mitropolit. În schimb, viaţa monahală nu este deosebită de cea ortodoxă pe care o cunoaştem – staroverii au, în România, trei mînăstiri de călugări şi două de maici. 

Jena de a vorbi ruseşte 

Credinţa staroverilor stă sau cade împreună cu limba şi cultura lor. Cînd pleacă din satele lor pescăreşti, de multe ori apare jena să vorbească ruseşte sau să-şi înveţe copiii această limbă – care este asociată încă, în România, cu trecutul ocupaţiei comuniste ruseşti. Aproape la fel de important este că, în percepţia majorităţii, lipovenii sînt asociaţi cu deprinderi negative, cum ar fi băutura – şi, odată ce pleacă de acasă, unii refuză să-şi recunoască, la recensămînt, etnia sau credinţa. „Partea cu băutura nu e adevărată, statistic vorbind, nu sîntem mai înclinaţi spre ea decît alţii“ – afirmă Ionuţ Bordeianu. 

Odată ce au părăsit mediul lor natural de viaţă, de la întîlnirea Dunării cu Marea Neagră, cîntecele murmurate în lotcă şi bisericile vechi cu liturghia în slavonă, sentimentul dezrădăcinării este covîrşitor. Nici comunicarea cu ruşii nu decurge prea bine, fiindcă lipovenii vorbesc o variantă arhaică a limbii, pe seama căreia ruşii contemporani se amuză. În plus, de-a lungul vremii, au împrumutat cuvinte şi expresii româneşti, pe care le-au „rusificat“. „Putem să purtăm cu ruşii, în linii mari, o conversaţie obişnuită, dar dacă apare o discuţie ceva mai complexă, mai sofisticată – pe teme literare, de exemplu – devine destul de dificil“ – afirmă preotul Bordeianu. 

În comunitatea religioasă a lui Ionuţ Bordeianu, cei mai mulţi sînt tineri, dar şi cîţiva credincioşi în vîrstă. Ca de exemplu bătrîna care i-a spus preotului că speră să nu moară pînă nu va putea fi înmormîntată într-un cimitir al lor. Deocamdată, slujbele se ţin după rit vechi, dar într-un cimitir ortodox majoritar. 

Gherasim Grigore, 26 de ani, este inginer proiectant. A venit în Bucureşti la facultate din comuna Carcaliu, judeţul Tulcea, şi, după absolvire, a rămas în Capitală. Îşi cunoştea soţia din satul tulcean, dar s-au îndrăgostit după ce a început şi ea studiile la universitate. Acum au o fetiţă şi vin împreună, toţi trei, la capela lipovenilor, duminica şi de sărbători. Întîlnirea cu Bucureştiul nu l-a făcut să-şi schimbe ţinuta de duminică – cămeşoaia albă şi brîul tradiţional al mujicului rus. „Încercăm să venim la fiecare slujbă la biserică, fiindcă noi în biserică am crescut, de mici. Întîi am început să ne adunăm din proprie iniţiativă, împreună cu acest diacon al nostru, pe urmă am găsit locuşorul acesta, capela, din 2007. Nu mai vrem să plecăm din Bucureşti şi încercăm să ne facem un rost aici, fiindcă am întîlnit şi mulţi prieteni, acum îi cunoaştem şi pe ceilalţi din comunitate. Facem tot posibilul ca tradiţiile noastre să nu se piardă, chiar dacă am plecat de acasă.“ 

„N-am reuşit să facem încă un recensămînt al tuturor staroverilor din Bucureşti, însă estimăm că ar putea să fie peste o sută de familii – povesteşte Ionuţ Bordeianu. Unii trăiesc de foarte mult timp aici şi s-au dezobişnuit să meargă la biserică, cum făceau în copilărie. De obicei se duc la ortodocşi, cu timpul sînt asimilaţi, pentru că nu reprezintă o comunitate puternică, iar noi am început slujbele în Bucureşti relativ tîrziu. Sperăm însă să creştem şi să-i strîngem pe toţi în biserică, ca într-o familie, cum ne considerăm. Încă îi căutăm.“

Mai multe