Stare de calm
Ruta pelerinajului medieval spre Santiago de Compostella e presărată cu biserici romanice ridicate sub Ordinul de Cluny sau de feluriţi seniori din stirpea lui Carol Temerarul, marele duce al Burgundiei. Timpane la mijlocul cărora tronează Hristos în mandorlă, Judecăţi de Apoi sculptate în calcarul meridional, unde credinciosul descifra odinioară BD-ul metafizic al chinurilor infernale: ce lecţie terifiantă, în deplina linişte a provinciei, departe de lume, ca la Conques, sau aproape de erezie, precum la Carcassonne, vechile cetăţi cathare... Curios lucru: acest mit dualist, refuzat de dogmă, combătut de regi şi inchizitori, poseda totuşi abilitatea de a se disimula, pentru a supravieţui. Sufocat pretutindeni, din Balcani pînă în Pirinei, el continuă să irige, freatic, imaginarul european. Simone Weil avea să devină avocatul intransigent al unei purităţi imposibile, condamnate ex cathedra. În fond, magnetul dualismului a captat mai toate poveştile moderne despre protagonistul "venusian" al pacturilor faustice, de la Goethe, trecînd prin Balzac, pînă la Bulgakov, Stevenson şi Thomas Mann. Convieţuim cu Demonul cel mai nobil, acela care l-a ispitit illo tempore pe însuşi Mîntuitorul lumii. Domnul, plin de preştiinţa divinităţii întrupate, l-a gonit înapoia Sa: retro, Satana! Iar Lucifer, umilit şi tenace, genial şi stupid, atent şi fără scăpare, s-a supus poruncii, urmărind nocturn mereu arzătorul Soare al Dreptăţii. Astru negru, în bezna bolţii constelate, înger căzut, dar nu mai puţin angelic prin firea şi vocaţia sa de mediator tragic al nemuririi contra cost, Mefistopheles continuă să scrie romane sau scenarii de film. În La peau de chagrin, Raphael de Valentin renunţă la decizia de a se sinucide pentru a se preda treptat, asemenea unui sacerdot al voluptăţii interzise, pornit pe numărătoarea inversă a zilelor. Pentru a-l atrage, diavolul se preface, pe neaşteptate, în obiect. Duhul malefic se livrează sub farmecul unui talisman. Tenebrele, reificate într-o piele retractilă, acoperă seducător restul de viaţă al eroului romantic. Raphael, aristocrat ruinat, renunţă la Sistemul pentru a cărui articulare consumase ani de asceză benedictină, desfide Teoria despre Voinţă şi cade cu toată fiinţa în delirul Puterii de a trăi concret, imediat, definitiv. După cum observa André Pieyre de Mandiargues, pielea de sagri este deopotrivă stăpînul şi sclavul lui Raphael. Orice dialectică devine astfel inutilă. Contrariile se unesc, mistic, dincolo de bine şi de rău. Eterna Duminică şi Sabatul permanent degajă acelaşi sunet şi gust, aceeaşi formă şi substanţă. Amintiţi-vă " ca bună metaforă " Calendarul incendiat alcătuit de Ierusalim Unicornus... Pielea de sagri se dezvăluie în primul rînd ca text: "Dacă mă posezi, vei poseda totul, dar viaţa ta îmi va aparţine, aşa cum a vrut Dumnezeu. Doreşte şi dorinţele îţi vor fi împlinite. Dar măsoară-ţi aşteptările cu propria viaţă. Cu fiecare poftă, voi descreşte asemenea zilelor tale. Mă vrei?". Un adevărat contract nupţial, transcris cu sîngele consubstanţialităţii dintre subiectul aspirant şi obiectul năzuit. Ca şi în cazul lui Iov, Raphael intră în posesia demonului cu acordul Providenţei. Iov rămîne profund contrariat, căci nenorocirea îl loveşte din senin, tocmai pe el, cel drept şi niciodată îndoit. Raphael obţine, în schimb, privilegiul revelaţiei că direcţia nu contează, de vreme ce destinaţia e una singură. Îngerul păzitor şi diavolul tentator au un singur Suveran. Domnul pescuieşte suflete cu ambele Sale plase invizibile. Universul istoric, refugiat într-o memorie supraomenească, iată "brocanta" unde găseşte Raphael pielea de sagri. E doar la prima vedere Parisul colecţionar, orientalist, oraşul imperial, unde sîngele ghilotinei regicide se varsă în potirul unei Euharistii renegate. Sensul său veritabil se străvede abia în maxima anticarului balzacian: "Vouloir nous br