Spinul din carne

Teilhard de Chardin, iezuitul paleontolog exilat în China, pomenea în scrierile sale despre „parametrul cefalizării“: viața ar tinde spre „creiere“ tot mai mari. Autorul Mediului divin nota undeva că „evoluția cosmică este o lucrare de natură personală“. Aș pune în acest cadru fascinația noastră pentru oamenii iluștri. Ea nu e un fenomen modern, legat de revelația istoricității noastre constitutive. Și Antichitatea se hrănea din exaltarea strămoșilor exemplari. Pînă spre emergența Modernității, generații de-a rîndul au trăit cu impresia că reprezintă tot atîția „pitici“ urcați pe umerii unor „giganți“. Poate că Jung ar fi văzut în această metaforă încă un element din arsenalul arhetipal al inconștientului colectiv: nu apare și în Scriptură „dîra“ unor titani misterioși, pe care îi recuperează (de altfel) și mitologia greacă? Avem de-a face cu niște variațiuni pe tema Vîrstei de Aur, eonul paradiziac în care viața era fericită, potențial veșnică, armonioasă, adică lipsită de tragismul echivocului și de meschinăria decăderii.

De la Fericitul Ieronim pînă la Petrarca, specia biografică de uiris illustribus și-a dobîndit faima, păstrîndu-și mereu atenți cititorii dornici de edificare prin studierea personalităților de prim rang ale unui trecut variabil mitizat. Și azi, gîndim patrimoniul intelectual ca pe o galerie de excepții. Socotim că Marile Texte au ieșit din mintea creatoare a unor genii la fel de ușor precum s-a născut Minerva din țeasta lui Jupiter. Abia moda relativ recentă a biografiilor ne-a condus, prin cercetare arhivistică detaliată, în intimitatea marilor spirite, finalmente coborîte de pe soclul lor legendar și trecute în registrul anecdotei triviale sau al psihopatologiei. Cei care citesc asemenea cărți (printr-un impuls care prezintă voyeurismul ca pe o nobilă curiozitate față de „adevărul“ istoric) sînt încîntați să descopere că eroii de odinioară au fost pe deplin oameni păcătoși, adesea chiar odioși. Nu cred că n-ați rămas cu acest sentiment de revanșă meschină dacă ați parcurs, bunăoară, Intelectualii lui Paul Johnson.

Oriunde se aprinde lanterna biografismului, dăm peste episoade și conduite inavuabile, peste trădări, duplicități, ba chiar peste mici orori. Dar mai aflăm ceva: aproape toate operele durabile, care au marcat epoci și au influențat dinamica intelectuală a Occidentului, au avut autori suferinzi: marii creatori au fost și mari bolnavi. Nu e vorba numai despre sifilisul lui Eminescu sau Nietzsche. Mă gîndesc la „spinul“ din trupul Apostolului Pavel, ori la cele 33 de operații la mandibulă suferite de Freud, pentru a-și trata cancerul. Sînt aici, reciclate într-o vastă patologie, atît bîlbîiala lui Moise, cît și ologeala lui Oedip, ca să nu dau decît două exemple. În fond, a scrie ceva profund pare cu neputință dacă ești fericit, sănătos, bogat și împlinit erotic sau profesional. Nu se poate stabili, desigur, o legitate care să asocieze creația și pătimirea, însă statistica joacă de partea unei asemenea reguli. Viciul, slăbiciunea, angoasa morții, solitudinea radicală, eșecul social, repudierea, exilul, pușcăria și declasarea par să constituie pînza de fond ideală a oricărei capodopere.

Altfel spus, evoluția și disoluția sînt partenerii durabili ai operelor „simțite“, smulse abisului, scrise cu sînge, de parcă Jertfa christică ar inspira, fie în registru literar, filozofic sau mistic, orice fandare eficientă spre adevărul condiției umane. Un „creier tot mai mare“ se manifestă printr-o personală răstignire pe crucea misterului în care se desfășoară existența. Descifrată în acest registru (care nu se reduce la un banal dolorism sau la un complex sado-maschist), creația răscumpără, vindecă, răzbună și transfigurează. Cei mai de seamă gînditori, poeți, vizionari – autori de sume, epopei și sisteme – au fost inși cu mîncărimi, purulențe și dezechilibre psihice sau cu traume abil ascunse în chiar superbia solară a întruchipărilor grație cărora au meritat o posteritate. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.