Speranța

5 februarie 2020   DIN POLUL PLUS

Fericiți cei care nădăjduiesc, căci a lor va fi împărăția binelui nevăzut. (Petru Creția)

În viața de zi cu zi, speranța e frecvent invocată, dar, de fapt, neluată în seamă. E ca o urare dezangajantă, ca un reflex al comunicării sau ca un rest impersonal de pozitivitate. „A spera ceva“, „a spera pentru cineva“, „a spera în cineva“ par a fi acte diminuate, lipsite de prezența și energia din alte registre ale voinței și faptelor noastre, ca și cum ar sugera o carență a ființei sau ar ține locul a ceva ce nu poate fi acoperit și nici controlat de noi. În fața posibilului spre care aspiră speranța, nevoia de certitudine se răzbună, făcînd din actul de a spera o formă de slăbiciune sau, din indulgență, o iluzionare utilă. Astfel, imaginea străveche a făpturii fragile din cutia Pandorei bîntuie necontenit tărîmurile lucidității noastre.

Or, speranța e tot ce poate fi mai depărtat de iluzie sau de neputință, constituind, așa cum scria în eseurile sale morale Petru Creția, „una dintre marile puteri ale sufletului“. Ea nu își face loc pe lume cînd vigilența simțului critic scade sau cînd instinctul de conservare nu mai are nimic altceva la îndemnă, ci vine ca o „alegere a posibilului bun“. Această formulă adamantină a lui Petru Creția deschide una dintre marile porți spre realitatea speranței. Întîi de toate, pentru că o definește ca opțiune în care cel care speră se investește integral. E un angajament, nu un calcul sau o previziune cu mari șanse de probabilitate. Apoi, pentru că actul speranței exprimă o relație cu „posibilul bun“ sau cu binele ca posibilitate reală și eficace. E drept, această raportare la bine se dezvăluie deopotrivă în fragilitatea și tăria sa: pe de o parte, binele este doar posibil (spune vocea necruțătoare a lucidității), iar pe de alta, binele este posibil, adică, prin actul speranței și pentru cel care speră, binele devine singura posibilitate din care se hrănește prezentul. Astfel, a spera înseamnă a nu lăsa prezentul să devină despotic, a nu-i permite lui „acum“ să se înstăpînească asupra posibilului, a aduce timpul prezent la condiția sa și a nu‑l proiecta ca orizont de nedepășit. Cu alte cuvinte, în fragilitatea sa, speranța este o formă a smereniei, dar prin puterea sa devine „memorie a viitorului“ (Gabriel Marcel).

Formula lui Gabriel Marcel surprinde relația esențială cu timpul. Este lesne de admis că a spera implică o raportare la viitor, dar de cele mai multe ori înțelegerea comună menține acest raport în condiția exteriorității: viitorul e ceva care se află în afara mea, ceva ce pot doar presupune, dar care scapă oricărei tentative de a fi domesticit. Or, speranța în sensul ei tare iese din sfera dorinței de control și se manifestă ca o capacitate de a intra în dialog cu viitorul. În pofida a ceea ce experiența spune sau statisticile arată, ea alege să creadă că realul este mai încăpător decît ceea ce se vede sau se știe și, în același timp, că nu totul este jucat. Spre deosebire de sentimentalismul autocomplezent, cu care se confundă adesea, speranța apare ca un refuz al fatalismului și ca un „simț“ al posibilului aflat între „deja aici“ și „nu încă“.

Deloc întîmplător, ea figurează, alături de credință și de iubire (agape), între cele trei mari virtuți creștine. Căci ceea ce o face să fie virtute este capacitatea de a crede în făgăduința binelui în pofida obscenității răului, de a prefera, în istorie, implauzibilitatea binelui în fața agresiunii sau a seducției răului. Pentru creștini, vigoarea acestei virtuți este hrănită de înțelegerea că Hristos este speranța împlinită. Astfel, facultatea naturală a omului de a intra în relație cu posibilul devine încrederea în puterea mîntuitoare a Celui care a înviat pentru toți. Prin credință, care este o cunoaștere, creștinii trăiesc în speranța că vor fi cuprinși de îmbrățișarea regeneratoare a iubirii divine. Or, aici, speranța nu este doar un element al vieții, ci forma însăși a unei vieți ancorate în adîncimile nevăzute ale binelui ce se dăruiește pe sine mai presus de așteptările noastre.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.  

Foto: wikimedia commons

Mai multe