Spectacolul discreţiei

 Notre Père qui êtes aux cieux, restez-y („Tatăl nostru care eşti în ceruri, rămîi acolo“), îşi începea Jacques Prévert poezia „Pater noster“. Drăguţ! „Tatăl nostru care eşti în ceruri, rămîi acolo. Iar noi vom rămîne pe pămînt, care e cîteodată aşa de plăcut...“. E aici expresia unei stîngi cochet situate faţă de religie. Dar dincolo de asta, poetul nu făcea decît să consemneze, cu un teribilism lejer, condiţia modernităţii tîrzii.

În varianta ei liberală, laicitatea nu contestă dreptul individului/grupului la credinţă, la raportarea faţă de un transcendent. Dimpotrivă, li‑l asigură. E treaba, e libertatea lor. Însă, în ce priveşte societatea mare şi ethos-ul ei, laicitatea înţelege să păstreze distanţa. Separaţia între cer şi pămînt trebuie să fie, politicos, dar fără compromisuri, stabilită, menţinută, respectată. Un asemenea pact de necomunicare face din Dumnezeu o referinţă eliminată din gestiunea societăţilor actuale şi chiar din mentalul comun. El nu mai e invocat, reprezentat, celebrat în acte care implică societatea mare. Nu mai are influenţă publică. Nu mai e prezent în mod afirmativ, ca un supremum care dă reperul – sau slujeşte drept justificare – pentru deciziile şi comportamentul unanim. Ca atare, nu mai e învestit cu vizibilitate, cu putere. Nu i se mai recunoaşte rolul unui dominus care veghează toate întreprinderile comunitare, le dă sens ultim, le cere socoteală, le pedepseşte rectificator erorile. Nu le mai „patronează“.

Categoria puterii – în accepţiunea ei socio-istorică şi politică – i-a fost retrasă. În această calitate mundană, ea e, de altfel, refuzată de Iisus în episodul dinarului (Luca 20, 21-25). În Occident, a început să fie chestionată încă din secolul al XIV-lea. Gînditori precum Marsilio din Padova şi Occam au distins, programatic, între autoritatea spirituală şi puterea temporală. Papalitatea şi clericii, reprezentanţi instituţionali ai divinului pe pămînt, nu aveau dreptul să dicteze în politica principilor, a suveranilor, a statelor. Cetatea terestră şi cetatea Bisericii erau metodic deosebite. Dar nu lipsite de comunicare, de tensiuni, de dialog sub cerul aceluiaşi principiu. Bizanţul a formulat, ritual şi simbolic, o distincţie întrucîtva, dar nu întru totul similară. În volumul -Empereur et prêtre. Étude sur le « césaropapisme » byzantin (1996), istoricul Georges Dagron analizează modalităţile prin care Biserica se afirma ca purtătoare a unei „ordini a harului“, a eschaton-ului christic deja prezent, pe cînd împăratul asuma un rol analog lui David şi lui Solomon, suverani ai Israelului vechi-testamentar, ceea ce însemna un popor religios în drum către sfîrşitul timpurilor.

Apoi, din secolul al XVII-lea, divinul a început să fie privat şi de putere explicativă. „Ipoteza Dumnezeu“ a devenit tot mai puţin necesară, pentru filozofi şi savanţi, cînd propuneau modele de funcţionare a universului. Din fericire, nici ideologia lui „Dumnezeu este cu noi“ – împotriva unui duşman, fie el chiar religios – nu mai are curs în lumea occidentală. Politic, social, cognitiv, Dumnezeu nu mai e prezent prin atributul puterii. Al unei puteri înţelese în sens comun, exterior, masiv, impunător. Laicitatea a eliberat, aş îndrăzni să spun, divinul de prestigiu social. În imaginarul tîrziu modern, chipul Lui precumpănitor nu este cel al suveranului ceresc, prea îndeaproape cuplat cu suveranităţi terestre, cu dominaţia temporală. Transcendenţa a fost distanţată de categoria forţei.

E ceea ce poate stîrni atenţia faţă de un alt tip de putere, dintotdeauna prezent în portretul divin. Părintele André Scrima amintea adesea de o linie de interpretare a termenului pantokrator, care de la stoici şi filozofia elenistică a trecut la autori patristici (Teofil al Antiohiei, Clement Alexandrinul, Origen, Grigore de Nyssa, Augustin). Pentru ei, pantokrator nu înseamnă „atotstăpînitor“, dominaţie exterioară, impresionantă, grandioasă. Înseamnă ceva mai puţin vizibil şi impunător, dar mai orginar. Cînd îl numim Pantrokrator, spune Grigore de Nyssa, trebuie să ne gîndim la El drept cel care „susţine în fiinţă toate lucrurile“, Dumnezeu atotţiitor. Ca omnitenens, divinul nu mai are strălucirea comună, imediat recognoscibilă a puterii, fastul ei afirmativ. Are o prezenţă radicală, aproape insesizabilă în evidenţa ei, asemenea luminii care nu poate fi văzută decît prin lucrurile pe care le luminează.

În Vechiul Testament (III Regi 19, 11-12), deosebirea între cele două tipuri de putere apare într-o expresie de mare rafinament poetic. În faţa proorocului Ilie – ameninţat de puterea regală –, Dumnezeu se refuză forţei „brute“ într-un extraordinar crescendo: „Iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărîma stîncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vînt lin şi acolo va fi Domnul“. Locul Lui de prezenţă e o subtila, uşoara, ascunsa „adiere“ a Duhului. E un tip de putere care se adresează interiorităţii, cere atenţia lăuntrică, adeziunea inteligentă, consimţirea. Se adresează nu colectivului, ci persoanei şi, prin ea, poate iradia în spaţiul public.

Laicitatea a desprins divinul de analogia cu sfera puterii în sensul ei curent, imediat. Iată ceea ce poate mobiliza conştiinţa religioasă să elibereze divinul de „sociomorfism“, de concepţii care îl văd potrivit unor categorii prea la îndemînă, drept intendent al treburilor/intereselor publice şi private, adică un Dumnezeu căruia i se conferă doar atîta transcendenţă cît să rezolve satisfăcător  problemele creaturii sale. Posibilitatea de a te raporta la divin prin spectacolul public al venerării sale, prin conformare la o normă socială de inspiraţie religioasă a scăzut sau a dispărut. Abordarea divinului prin exterioritate, prin aspectele lui manifeste, s-a diminuat.

Sigur că mesajul Bisericilor se poate auzi în spaţiul public, sigur că omul credincios poate participa potrivit principiilor religiei lui la treburile comunitare. Dar Dumnezeu acceptă, în societăţile noastre, o discreţie pe care nu a avut-o niciodată pînă acum.

Ceea ce putem contempla astăzi, în spectacolul societăţilor laice, este mai degrabă prezenţa lui inaparentă, transcendenţa lui foarte îndepărtată şi totodată ascunsă în substratul inimilor şi al lumii. Conştiinţei religioase i se dă acum de contemplat discreţia, „retragerea“, enigma unui Dumnezeu care acceptă să fie nu doar respectat şi invocat, ci şi ţinut la distanţă, lăsat deoparte, contestat, deşi „susţine totul în fiinţă“.

„Decapat“ de un chip prea mundan, de virtuţi prea terestre, de interese prea omeneşti, nu recuperează Dumnezeu un misterios, paradoxal tip de prezenţă: lăuntric şi transcendent, tăcut şi înalt semnificativ, ascuns şi pretutindeni de faţă? 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.