Spaţiu sacru: cursul scurt

Nu sînt simple definiţiile unui concept volatil precum cel de sacru, necum pentru cel încă şi mai instabil, care desemnează un fel aparte de loc şi/sau de spaţiu. Dacă avem în vedere că religiosul, ca şi monstruosul - fără ca vreunul să se explice integral prin celălalt sau să i se substituie - pot da seama despre topoi ai irumperilor ininteligibile de alteritate radicală pe tărîmul lumii acesteia, atunci vom putea concede că tragedii de felul celei de pe 11 septembrie 2001 sînt întîlniri frontale cu sacrul şi că, rezultat din moarte, evacuarea acesteia, păstrarea pe verticală (în sus prin blocarea coridoarelor aeriene care l-ar traversa şi în jos prin evitarea lui de către tunele de metrou, la cererea asociaţiei victimelor) şi pe orizontală (prin trimiterea edificiilor pe periferie şi instaurarea memorialului pe amprentele turnurilor, acum absente), locul şi spaţiul care îl definesc sînt exemple "standard" de loc/spaţiu sacru. Nu trebuie să mergem mult mai departe decît Politica aristoteliană ca să aflăm cum cetatea, spre deosebire de orice altă formă de aşezare umană, are două caracteristici esenţiale; prima, legată de componenţa umană a cetăţii, îngăduie, ba chiar obligă la prezenţa străinului, a diferitului: a alterităţii. În acest caz, consumarea fricţiunilor, ca şi asumarea coabitării se petrec în interiorul zidurilor şi nu pe cîmpul de bătălie. Iată de ce locurile unde, nu de mult, s-au petrecut purificările etnice ale anilor nouăzeci, de vor fi fost vreodată oraşe, au decăzut la stadiul de biete aşezări umane. A doua caracteristică este fundarea cetăţii pe un "loc înalt", orice va fi însemnînd aceasta, în funcţie de traducerea pe care o citim. Indra Kagis McEwen, în Strămoşul lui Socrate. Eseu despre începuturile arhitecturii (MIT Press, 1997), carte din care am tradus pentru Dilema cu ani în urmă, construieşte o întreagă linie de argumentare pentru a dovedi că locul înalt nu este neapărat o funcţie de altitudine, ci, mai degrabă, una de profunzime. Locul înalt este, atunci, un sanctuar, un loc de pelerinaj, un loc neasemenea oricum, indiferent dacă diferenţa i-o conferă sacrul religios deja prezent şi permanentizat acolo, sau "simpla" stranietate prielnică vieţii (luminişul în pădure, oaza în deşert). Cum este făcut spaţiul sacru? În mod evident, există două clase diferite de teritoriu natural pe care poate fi aşezat spaţiul sacru: a) locul vizibil diferit, în datele sale intrinseci excepţionale, de ceea ce este împrejurul său, care, aşadar, se prezintă pe sine dintru bun început ca fiind un loc ales, ori "mîndru" (Alberti); b) locul a cărui "contaminare" cu sacru este invizibilă în mod curent şi evidentă doar pentru cei aleşi, cîtă vreme aparenţa lui naturală nu este diferită de ceea ce este împrejur. Este un loc sacru "camuflat", cu o vorbă a lui Eliade, într-un loc ordinar, fără trăsături excepţionale. Acest tip de spaţiu sacru trebuie scos din ascundere, dez-văluit - aletheic - prin ritualuri inaugurale, de consacrare a locului, care să îl şi descrie fizic, să îl stabilizeze şi să îl prezinte în vizibil şi pentru restul comunităţii. Cum aceasta? În trei feluri: 1) prin evidenţierea limitelor sale exterioare; 2) prin definirea centrului (omphalos, axă, arbore [al vieţii], munte etc.); în fine, în formă concentrată 3) prin folosirea ambelor procedee adineauri descrise. Aşezarea pe un astfel de teritoriu sacru sau sacralizat, consacrat, indiferent căreia dintre clasele descrise mai sus i-ar aparţine, presupune aşezarea rituală de markers pentru centru şi/sau limite, indiferent dacă acestea pre-există în chip natural sau nu. Cu alte cuvinte, caracterul de spaţiu sacru care rezultă din gestul aşezării în vederea locuirii este "blocat" în vizibilitate prin aceste ritualuri de consacrare. Centrul, limitele şi geometria internă a teritoriului menit aşezării sînt astfel apropriate de către comunitatea care se aşază. Există, în aşezările noastre, locuri care sînt constrînse să devină sacre, alese fiind să găzduiască un lăcaş religios din motive independente de trăsăturile lui geo-morfologice sau de "înălţimea" sa. Oraşul se va fi format deja, iar lăcaşul de cult, din varii motive, a întîrziat să ocupe locul privilegiat al centrului. Multe, mai toate lăcaşurile de cult construite după 1989 suferă de această silnică fundare, decisă fie după regulile "sacrosante" de urbanism (ce pseudo-disciplină desacralizată, modernistă!), fie prin gesturi politice mici (vezi plimbarea cu targa prin Capitală a locului viitoarei catedrale patriarhale). O asemenea alegere silnică pune sub semnul întrebării destinul ulterior al lăcaşului de cult. Există însă şi interpretări "utopice" (ou-topos, fără loc) . ale perspectivei creştine despre aşezarea bisericii, potrivit cărora întreg pămîntul este la fel de sacru şi, deci, aşezarea unui lăcaş de cult ar putea fi chiar aleatorie, nefiind necesară pre-existenţa unui heterotop pentru a putea odihni pe el lăcaşul de cult. Or, în absenţa unei viziuni sistematice a teologiei asupra acestui subiect, putem doar construi ipoteze, din aproape în aproape, pornind de la datele existente. Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre un raport "vertical" între spaţiile bisericii, unde hieration-ul (vechiul nume al altarului actual, pe atunci ne-despărţit vizual - prin iconostas - de credincioşi) este cer pentru naos. Or, o asemenea descendenţă pe axa calitativă a spaţiului face din locul aşezării bisericii o proiecţie a cerului, reprezentat simbolic în naos prin icoana Pantocratorului. Cu alte cuvinte, deşi există perspective divergente asupra necesităţii unui loc sacru pentru ctitorire, dacă se poate trage cu săgeata şi, deci, se poate construi randomizat, oriunde aleg destinul, "mărimile" zilei sau planul de urbanism general, cu toţii va trebui să concedem că, pentru mai multă siguranţă, consacrarea locului precede orice gest de construcţie, prin alegerea şi delimitarea simbolice ale amplasamentului. Pe tărîmul religiosului, figura emblematică de loc/spaţiu sacru este templul. Descompus în factori primi, acesta - indiferent de denominaţia religioasă - conţine cel puţin următoarele componente: 1) teritoriul pe care îl ocupă cel ce se roagă (individ sau congregaţie); 2) un spaţiu interior, devenit sacru prin "contaminarea" sa cu prezenţa (numelui) respectivului (Dumne)zeu înăuntru, în timpul ceremonialului de consacrare, de oferire, de jertfă; 3) un model transcendent (de pildă templul din Ierusalimul ceresc), a cărui proiecţie cît mai fidelă templul de "jos" este sau trebuie să aspire a fi; 4) un canal vertical de comunicare între "original" şi "copie", pe care ritualurile celebrate în orice templu sînt menite a-l ţine deschis (în cazul bisericii ortodoxe acest canal este ochiul divin care inspectează din turla principală spaţiul sacru). Trebuie să mai existe interpretare contemporană a temei spaţiului sacru şi după Otto, Heidegger, Eliade, Wunenburger. Există, bunăoară, cercetători care evidenţiază tipuri de spaţiu sacru care nu sînt stabile, fixe, perene, aşa cum le regăsim în operele celor citaţi. Există intervenienţi neaşteptaţi în chestiunea ilustrării sacralităţii, precum Michel Foucault (vezi textul său Altfel de spaţii). Nu este vorba neapărat de o sacralitate de observanţă strict religioasă, ci, mai degrabă, de alteritatea radicală în mediul citadin. Odată cu căderea comunismului, există în multe dintre ţările Europei centrale şi sud-estice un interes renăscut în facerea şi utilizarea de spaţii religioase comunitare. Multe comunităţi au construit lăcaşuri noi de cult (România, Ungaria, Serbia, Bulgaria), le-au restaurat pe cele deteriorate şi chiar îşi încearcă forţele în construirea de catedrale. BOR, ortodoxie autocefală fără cathedra pentru patriarhul ei, şi-a propus suplinirea acestei lipse prin concursurile din 1999 şi din 2002. Primul a fost slab organizat. Al doilea a fost sabotat de către Guvernul Năstase, de către breasla arhitecţilor prin reprezentanţii ei aleşi şi/sau prezenţi în juriu şi de - manipulată şi manipulantă - BOR însăşi. Procesul de "căutare" a unui amplasament continuă încă şi în 2006, iar BOR trebuie să inventeze fiecărui amplasament oferit (sau nu) cîte o poveste justificatorie, o genealogie teleologică. E de sperat că dezbaterile teologice şi recentele filosofii ale artelor şi ştiinţelor, mai cu seamă ale ştiinţelor umane, vor informa această renaştere a interesului pentru spaţiul sacru. Poate că şcolile de arhitectură se vor adresa şi acestui program arhitectural extrem de vivace în ultimul deceniu, fiind pregătite să întîmpine încercarea pe care o presupune ilustrarea contemporană a unei tradiţii bimilenare, cea creştină, într-o variantă reconstruită întreolaltă, în spirit ecumenic, avînd drept model "retrofuturist" tradiţia de dinaintea schismei, a primului mileniu creştin. E de sperat, la noi cel puţin, că intelectualitatea "generoasă", "bonjuristă", dar deocamdată prea puţin exersată în construirea de modele de societate plauzibile, va deveni - din critic fără discriminare a orice vine dinspre biserică - un partener al bisericilor şi al acelor arhitecţi preocupaţi de actualitatea temei, cel puţin în eforturile lor - combinate! - de a aduce în prezent tezaurul tradiţiei - ocultat după o devastatoare, sălbatică şi totalitară modernitate - deschizîndu-l pentru devenirea lui viitoare, căreia trebuie să îi adăugăm un strat contemporan măcar comparabil.