Sinteze

Între 10 aprilie şi 5 iulie 2009, Muzeul de Arte Frumoase al Parisului găzduieşte expoziţia "Le Mont Athos et l’Empire byzantin. Trésors de la Sainte Montagne", organizată de Guvernul grec, sub patronajul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Voită de autorităţile elene ca rampă de promovare internaţională, expoziţia a obţinut acordul Consiliului athonit, chiar dacă exportul temporar al atîtor capodopere îi va fi dat fiori. Cu toate (vagile) riscuri de distrugere, furt sau degradare accidentală, egumenii s-au hotărît să sprijine organizarea evenimentului de la Paris, amintindu-şi probabil că "Oraşul Lumină" a contribuit enorm la dezvoltarea studiilor bizantine. Publicul s-a bulucit la inaugurare şi va continua să o facă. Pe de o parte, Athos-ul îşi păstrează inalterată legenda mistică. Pe de altă parte, cum femeile n-au voie să calce pe Sfîntul Munte, vor fi bucuroase să constate că Sfîntul Munte a venit la ele. E un caz de exotism intra-european şi o emblemă a Bizanţului detestat, dar nu mai puţin fascinant pentru Occidentul latin, de la Luitprand de Cremona (ambasadorul pontifical din secolul al X-lea) pînă la Claudel. În fine, succesul e meritat prin însăşi calitatea exponatelor, greu accesibile altfel. Observ însă că discursul "dreptmăritor" nu s-a primenit nici la Athos, locul conservator prin excelenţă. Se vede asta din prefeţele catehetice strecurate în catalogul expoziţiei. Textele sună straniu în urechile unui european din secolul XXI, pentru că folosesc un limbaj arhaic: "Săptămîna sfîntă ne face părtaşii unei mistagogii a adevărului" etc. La nivel retoric, ne aflăm parcă pe la anul 1000, cînd apar primele comunităţi athonite (în vreme ce prezenţa anahoreţilor fusese semnalată aici încă din secolul al IV-lea). Pesemne că imobilismul acesta deliberat va persista pînă la sfîrşitul Muntelui, dacă nu chiar al Lumii, pe care monahii îşi propun să o transfigureze... Expoziţia prezentată la Petit Palais (vă îndemn să o vedeţi, dacă treceţi prin capitala Franţei) are o miză polemic orientată contra secularismului contemporan, o ţintă apologetică ("Răsăritul precede Apusul") precum şi un scop legitimist: Sfîntul Munte nu e anexa Arhiepiscopiei de la Athena, ci produsul Imperiului Bizantin, din care n-a mai rămas decît Patriarhia Ecumenică. Detectez în speţă un savuros reacţionarism metafizic. Nu mai există bazilei, însă chrisobulele lor se păstrează intacte la Vatoped! Porfirogeneţii domneau şi, uneori, se călugăreau la bătrîneţe... Sfîntul Munte stă martor, cu miile de manuscrise aurite, cu icoanele tesalonicene zugrăvite la adăpostul Renaşterii din vremea Paleologilor, cu sublima lui zestre de relicve, hagiografii, apoftegme şi întruchipări filocalice. Degeaba persiflează apusenii Bizanţul caricaturizat, între Gibbon şi Voltaire. Dincolo de clişeul raţionalist al declinului punctat cu dezbateri futile, Bizanţul a întrupat cel mai longeviv imperiu, singurul care a rezistat un mileniu. A operat cea mai vastă sinteză culturală, după cea datorată lui Alexandru cel Mare. Grecia, Roma, Persia, Egiptul, spaţiul siro-palestinian sau armean, dar şi acela slav sau viking şi-au topit resursele în furnalul alchimic al Cetăţii lui Constantin. Prin Evanghelie şi teologia politică a sinoadelor ecumenice, paradigma Noii Rome a integrat o arie geografică uriaşă. Popoarele prinse în constelaţia bizantină s-au "elenizat", tot aşa cum neamurile romanizate pe vremea politeismului cezaric s-au lăsat cucerite de latină, de arhitectura urbană şi de superioritatea administrativă sau militară a Cetăţii Eterne. Fără continuitatea civilizaţiei, asigurată de Constantinopol, Occidentul carolingian n-ar fi avut nici un alt model imediat. Iată mesajul subliminal al expoziţiei de la Petit Palais. L-am recepţionat pe drept cuvînt orgolios, cu gîndul la ridicola "decadenţă" a societăţii noastre pretins ortodoxe. Ilustrăm " orice s-ar spune " perfecta parodie a Bizanţului.