Simfonia bizantină
Cu conotații muzicale inevitabile, care sporesc puterea de incantație, metafora „simfonia bizantină“ se vrea a fi numele unei teorii despre felul în care s-au acomodat reciproc Biserica și statul în Imperiul Roman, un model ideal de colaborare produs de experiența milenară a creștinătății orientale, oferit și azi ca soluție mediană între suveranitatea clerocratică a papismului și contopirea protestantă a Bisericii cu statul. Formula nu spune nimic de la sine, iar trimiterile autorilor care au promovat o către Novella VI a lui Iustinian (lege nouă, emisă în anul 535, după apariția Corpus iuris civilis) sînt departe de a lămuri în vreun fel metafora. Istoricii moderni ai Bizanțului, de altfel, au evitat să o folosească întrucît presupune anacronisme și generalizări inoperante istoric. Formula este extrasă din introducerea la legea amintită, care reglementează aspecte de disciplină ecleziastică, pornind de la canoanele produse de sinoade universale și locale mai vechi sau reunite sub numele de Tradiție Apostolică. Trebuie să începem prin a ne întreba ce este nou sau surprinzător în acest text, dar întîi să-l recitim în traducere după originalul grecesc:
Preoția și monarhia (Hierosyne te kai basileia) sînt darurile supreme și cerești ale filantropiei divine, cea dintîi fiind în slujba celor dumnezeiești, iar cea de a doua stăpînind cele omenești și purtîndu-le de grijă. Provenind fiecare din aceeași autoritate, ele rînduiesc împreună viața omenească. Astfel, nimic nu este mai demn de preocupare pentru cei care împărățesc decît sfințenia preoților, întrucît aceștia se roagă de-a pururea pentru ei. Și dacă preoția este desăvîrșită în toate privințele și are îndrăzneală către Dumnezeu (parrhesia), iar monarhia rînduiește în mod drept și cum se cuvine statul (politeia) care i-a fost încredințat, se produce o bună înțelegere (symphonia), iar neamul omenesc primește tot ceea ce îi este de folos. Și noi acum purtăm mare grijă față de dogmele cele adevărate ale lui Dumnezeu și de sfințenia preoților, pe care primind-o aceștia, după cum credem, prin ei să ni se dea de către Dumnezeu lucrurile bune, întărind pe cele ce avem și dobîndind pe cele pe care nu le avem încă. Făcînd toate bine și cu pricepere, puterea executivă devine remarcabilă și iubită de Dumnezeu. Toate acestea credem că vor fi, dacă va fi asigurată respectarea sfintelor canoane, pe care apostolii slăvitori și închinători, martori oculari și slujitori ai Cuvîntului lui Dumnezeu le-au transmis, iar sfinții părinți le-au păzit și le-au explicat.
Textul, redactat în limba greacă cu o traducere din epocă în limba latină, vehiculează noțiuni cu un lung parcurs istoric, cum sînt basileia și politeia, alături de termenii unui fenomen religios care se află încă într-un proces de instalare în societatea antichității tîrzii, hierosyne, logos theou, ta dogmata, paradosis, oi apostoloi și oi pateres, cele dintîi conturîndu-și un sens nou în legătură cu cele din urmă. Prin traducerea contemporană se confirmă și cîteva echivalențe între greacă și latină: basileia este imperium, hierosyne este sacerdotium.
Hierosyne este un termen puțin folosit în greaca clasică (apare singular în Legile lui Platon, iar apoi pentru a traduce latinescul pontifex maximus = megiste hierosyne), el își definește sensul în context creștin, la Eusebiu de Cezareea pentru a identifica preoția lui Hristos și în Constituțiile apostolice pentru a denumi preoția episcopilor. Derivă evident din hiereus = preot, care fusese ales să traducă preoția levitică în Septuaginta. Această încărcătură este semnificativă fiindcă clerul creștin era o grupare socială aparte, cu evidente tendințe de reproducere socială, care după epoca constantiniană și-a tot negociat deopotrivă independența față de administrația imperială și integrarea în aceasta. Ea a sfîrșit prin a juca un rol esențial în echilibrul social al cetăților tardo-antice după prăbușirea evergetismului urban antic, ba chiar prin a fi purtătorul romanității politico-culturale în teritoriile pierdute de Imperiu (în primul rînd în Occident). Astfel legea lui Iustinian identifică în mod clar un mare actor al societății secolului VI pe care îl așază față în față cu celălalt mare actor, basileia.
Basileia însă nu este statul, pe care îl găsim denumit în text drept politeia = res publica, ci de-a dreptul funcția imperială întruchipată de un purtător unic. Aici apare primul dezechilibru între un actor unic, personalizat, dotat cu voință și putere de acțiune specifică persoanei umane, împăratul, și un corp social numeros și eterogen, clerul. Originea comună în Dumnezeu este astfel o egalitate în demnitate și utilitate politico-spirituală, căci atît „cele dumnezeiești“, de care se îngrijesc preoții, cît și „cele omenești“ sînt de folos omului. Astfel apare specializarea: pe de o parte preoția este cea care se roagă lui Dumnezeu inclusiv pentru persoana împăratului, este sfîntă și dispune de parrhesia, libertate de conștiință și responsabilitate spirituală, pe de altă parte purtarea de grijă pentru treburile statului revine împăratului. Raportul dintre basileia și politeia indică limpede că sensul lui basileia este cel de conducere monarhică, avînd în vedere persoana împăratului. De aceea am propus s-o traducem simplu prin monarhie, căci aceasta, dintre toate formele de conducere a societății, este cea mai aptă să-și aibă originea în divinitate, după cum învață tratatele politice elenistice, care au prezidat la monarhizarea sistemului de conducere a imperiului.
Distincția funcțională a celor două instituții, preoția și monarhia, și realizarea obiectivului propriu fiecăreia este cea ce asigură „simfonia“ socială. Situația este paradoxală, căci pare a servi opusul unei viziuni teocratice, favorizînd o despărțire a sferelor de preocupare ale celor două instituții. Totuși ceea ce permite preoției să-și atingă obiectivul funcțional, sfințenia și parrhesia, este purtarea de grijă a monarhiei. Astfel, în partea a doua a textului, rolul monarhiei crește pînă la a-i acorda acesteia și protecția dogmelor adevărate și asigurarea sfințeniei preoților. În acest sens veghează împăratul ca sfintele canoane să aibă putere de lege.
Misterul Novellei VI constă în faptul că nu instituie o distincție inexistentă, ci se construiește în defensivă, încercînd să răspundă provocării ghelasiene. Este vorba de faimoasa scrisoare a papei Ghelasie trimisă în 492 împăratului Anastasie la Constantinopol, în care papa protesta împotriva politicii dogmatice a împăratului și, operînd distincția dintre pontifex și imperium, proclama că împăratul nu trebuie să se amestece nici în teologie, nici în conducerea Bisericii. Această teorie ghelasiană, de altfel activă pe terenul dezbaterilor dogmatice și pînă la el, beneficia în 492 de o distanță geografică și un context militar, care făcea ca la Roma să nu fie decît un pontif, iar la Constantinopol un împărat care nu putea ajunge militar la Roma. Novella VI acceptă distincția, probabil în numele apropierii de Roma pontificală, premisă a recuceririi Italiei, dar o deturnează spre datoria monarhiei de a veghea la realizarea menirii sacerdoțiului. Pentru a nu lăsa loc de discuție asupra conținutului dogmatic și canonic, legea imperială introduce ideea de paradosis = traditio, transmisiune a unui patrimoniu de credință fixat în trecut, avînd drept autori apostolii și drept garanți ai transmisiunii sfinții părinți. Gardian al unui adevăr care vine din trecut, împăratul nu-și arogă dreptul de a discuta și preciza conținutul religiei, dar retrage acest drept și preoților, legîndu-i intelectual și moral de acea paradosis, încă foarte fragilă în conținutul și, mai ales, în interpretarea ei.
Petre Guran este doctor în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.