Sfîntul tuareg

Charles de Foucauld e puţin cunoscut la noi. Născut la Strasbourg (pe 15 septembrie 1856), acest aristocrat, beatificat la Vatican, în 2005, a încarnat cel mai bine Franţa colonială, industrializată, expansivă şi deja perdantă ce urma să-şi încheie zilele la Verdun. De la abatele Rancé, fondatorul ordinului trappist şi erou literar reinventat de Chateaubriand, spaţiul galic nu prea mai asistase la cuminţirea unui mare "păcătos": hagiografia secolului XIX fusese cu precădere "lourdiană", stropită cu apă de trandafir şi închisă în breviare de călugăriţă. Sfinţenia veacului maşinist părea retrogradă, populară, dar şi emasculată printr-un soi de paseism dulceag. Charles de Foucauld, fost ofiţer de carieră şi campion al bordelurilor, avea să răstoarne tendinţa graţie unei saga maghrebine demne de Lawrence al Arabiei... Militar, mai întîi, viitorul ascet a participat la aventuroasa colonizare franceză a Algeriei şi a Marocului. Lupte cu triburile berbere, urmate de o pace pretins civilizatoare, pe fondul căreia patriotul alsacian lasă uniforma şi îmbracă djellaba, hălăduind prin pustie cu truse de geometrie şi ochi de spion... În 1888, publică o milităroasă Reconnaissance au Maroc. Repatriat vremelnic, îl descoperă la Paris pe abatele Huvelin, cu ajutorul căruia regăseşte deopotrivă fascinaţia credinţei (pierdute din copilărie) şi... cultul inimii lui Iisus. Intră în ordinul trappist (1890) şi petrece o vreme prin Siria otomană, la mînăstirea Cheikhle, instalîndu-se mai apoi, pentru trei ani, ca grădinar al clariselor din Nazareth. La 1900 trece simultan în secolul XX şi în condiţia sacerdoţiului. Visează să-i "civilizeze" pe "sălbatici"..., dar se confruntă cu reticenţa unei Franţe laiciste, ale cărei autorităţi tind mereu să-l descurajeze. Tensiunea dintre imaginarul său de cruciat, foarte Ancien Régime, şi mentalitatea cazon-republicană a vremii avea să-i domine parcursul. Ea explică exilarea părintelui de Foucauld ca preot al garnizoanei cantonate în oaza Beni Abbes, la marginea Saharei. După 1905, acest neliniştit al înstrăinării voluntare se deplasează şi mai departe, spre Tamanrasset, cătun de colibe la capătul umanităţii cunoscute... Charles de Jésus, cum avea să-şi spună de atunci înainte, vieţuieşte în extremă sărăcie, predică, scrie mii de scrisori şi redactează un voluminos dicţionar franco-tuareg. Mistic, dar fără a-şi pierde luciditatea de antropolog al carităţii şi rigoarea de fost soldat, Charles înţelege că neamurile "barbare", printre care face misiune, nu se vor converti prea curînd, nu atît pentru că Evanghelia le-ar fi intrinsec străină, ci pentru că ea simbolizează credinţa invadatorului alb... Se simte precum "un turc venit să-l predice pe Mahomet în satele bretone"... însă perseverează, urmîndu-şi visul şi "nebunia" umanitară. Pînă la moartea sa violentă, survenită în 1916, cînd un tînăr tuareg îl împuşcă în cap, mai mult de frică. Destinul postum al părintelui Charles de Foucauld ascultă, fireşte, de logica legendei. Regimul de la Vichy îl consacră ca erou al imperiului francez, iar informaţiile despre activitatea "martirului" se înmulţesc, graţie orientalistului Louis Massignon. Prima biografie, publicată în 1920 de René Bazin (Charles de Foucauld, explorateur au Maroc, ermite au Sahara) depăşeşte 300.000 de exemplare... Mişcarea scuţilor şi presa catolică dintre războaie îl asumă ca patron. Promoţia din 41 de la Saint-Cyr îi poartă numele... În 1959, iconografia foucauldiană se completează pînă şi cu un album de benzi desenate! Astăzi încă, personalitatea sa "beatificată" continuă să suscite vocaţii şi gesturi de solidaritate Nord-Sud. Dacă ar fi rămas în armată, omul nostru ar fi fost de mult uitat. Ca atlet al lui Christos, el continuă să trăiască în mintea numeroşilor contemporani obsedaţi de eclipsa sensului şi dornici, prin urmare, să-l regăsească pe Dumnezeu. Sfînt modern, Charles de Foucauld ne descoperă tuaregul pe care-l purtăm în suflet, departe de răspunsurile salvatoare.