Sfîntă Mărie. La Sighet
Era evenimentul lunii călătoria la Sighet de Sfîntă Mărie acum 40 sau 30 de ani. Stăteam toate vacanţele la bunici, la confluenţa Marei cu Iza. Aceştia aveau casă nou făcută, împodobită cu flori, o mică grădiniţă de legume şi bineînţeles o livadă. Nu erai considerat om gospodar în sat, dacă nu aveai măcar cîţiva pruni, meri sau peri pe lîngă casă. Bunicii nu au ţinut animale, doar pui şi cîteva găini de ouă. Totul era dimensionat pentru confortul nepoţilor, adică eu şi cu frate-meu, care veneam vara pe 15 iunie şi plecam de acolo pe 14 septembrie. Vacanţele de iarnă şi primăvară tot acolo le petreceam, dar cea de vară era cea mai lungă şi mai bogată în evenimente. Unul dintre acestea era Adormirea Maicii Domnului.
Satul bunicilor este la numai şase kilometri de Sighetul Marmaţiei şi are, se pare, o istorie mai lungă decît însuşi oraşul. S-au găsit urmele unei aşezări a avarilor pe dealurile învecinate, de pe vremea cînd perimetrul satului de astăzi era o imensă întindere de apă provocată de unirea rîurilor Mara şi Iza. Ulterior, apele şi-au făcut făgaş spre Tisa, iar oamenii s-au aşezat pe terenul aluvionar fertil al celor două rîuri. Uliţa bătrînă este, cum îi arată şi numele, cea mai bătrînă stradă a satului, acolo unde, oricît de mari ar veni apele primăvara, nu se inundă terenurile. Acolo era şi locul primei biserici, adusă cu boii de la Berbeşti, satul următor pe drumul spre Gutîi şi Baia Mare. Biserica era greco-catolică pentru că, după ocuparea Maramureşului, greco-catolicismul era obligatoriu.
Amplasamentul a fost schimbat pentru că nu mai era loc nici pentru cimitirul de lîngă, nici pentru numărul tot mai mare de locuitori veniţi la slujbe sau sărbători. Trebuie spus că satul, pînă după Al Doilea Război Mondial, era 100% greco-catolic. Biserica adusă din satul vecin, cu sprijinul material şi financiar al unui om mai bogat, a revenit, tot pe roţi, în satul de baştină. Mutarea clădirilor pe vremea aceea nu era ceva extraordinar, pentru că ele erau construite din bîrne, care se puteau desface, iar tencuielile erau făcute pe suport de pînză.
1884 a fost anul cînd, cu ajutorul localnicilor, s-a construit o altă biserică, pe drumul spre Onceşti. De data aceasta clădirea era din piatră, adusă cu boii şi bivolii de pe malurile Izei. Mortarul nu conţinea ciment, fiindcă pe vremea aceea nu existau provideri de materiale de construcţii cum există astăzi, aşa că localnicii aveau metoda lor secretă de îmbinare cu cîlţi de lînă. În anul 2000, cînd, cu acordul prefectului de atunci al Maramureşului, biserica a fost dărîmată de ortodocşi pentru a se construi alta, pe acelaşi loc, demolatorii au avut mult de furcă.
Acolo era locul unde, în copilărie, se aduna tot satul înainte de 15 august, iar vocile femeilor care ieşeau de la slujbă şi înconjurau de trei ori biserica cîntînd „O, Mărie“ în seara de vară reprezentau ceva fascinant pentru noi, cei veniţi în vacanţă din Capitală sau, cum spuneau cei de acolo, din satul cu miniştri.
Acum, cele cîteva femei şi fete, unele în tricouri roz cu sclipici, pe care le-am văzut în pridvorul noii biserici, cîntă doar în pronaos, nemaiocolind biserica. Parfumul, fascinaţia de odinioară au dispărut. Sînt alte vremuri acum.
Dar vizita în oraş de Sfîntă Mărie era obligatorie. Bunica se aranja de dimineaţă. Doar o chema Maria şi trebuia să arate foarte bine! Autobuzul pleca la ora 9, iar ca să ajungi de la noi la staţie făceai cam 20 de minute. Nu eram singurii. Autobuzul se umplea de oameni care plecau la oraş. Acolo era o adevărată defilare de costume de sărbătoare.
Obligatorie era vizita în piaţa oraşului, nu neapărat pentru legume sau fructe, pe care oricum le aveam în grădină, ci pentru a cumpăra lubeniţă. Lubeniţa este pepenele din sud, care nu putea creşte în clima mai mult decît răcoroasă a zonei. Nu se putea imagina masa de sărbătoare fără lubeniţa bine răcită în prealabil în fîntînă. Apoi, neapărat, pîinea imensă semi, adică nu cea albă. Era cît roata carului şi mergea excelent unsă cu untură de porc şi boia de ardei, mîncată în leagănul din spatele casei. Bunica făcea acasă doar pîine din făină de mălai, şi numai la comanda noastră, a nepoţilor.
Pe strada principală se plimbau „ca să se fălească“ atît locuitorii oraşului cît şi cei „de pe sate“, care umpleau birturile şi cafenelele Sighetului. Puteai vedea costume din Săpînţa, Petrova, din Vişeu, Borşa, de pe valea Marei sau a Izei. Diferenţele erau observabile chiar şi de cineva care nu avea habar de caracteristicile regionale. Zadele aveau culori diferite în funcţie de satul de unde proveneau femeile şi fetele care le purtau, pălăria de oşan era altfel decît celelalte, cusăturile cămăşilor bărbaţilor trădau originea celor care căutau răcoarea berii şi gustul mititeilor consideraţi mîncare exotică. Era un adevărat spectacol, de care noi, copiii, ne bucuram din toată inima. La bucurie mai contribuia şi îngheţata fină şi inconfundabilă a „Turcului“, care vindea dintotdeauna lîngă staţia de autobuz aflată lîngă unitatea de pompieri. Nimeni nu-l ştia pe nume, ci doar Turcu’. După cum spuneam, era evenimentul lunii, călătoria la oraş.
Anul acesta am păstrat tradiţia şi plăcerea de a merge în Maramureş. Am făcut în aşa fel încît să fiu acolo de Sfîntă Mărie. Deşi fusesem şi anii trecuţi în Sighet, niciodată nu am sesizat atît de puternic transformările extraordinare care au avut loc de-a lungul timpului.
Anul 2009, Sfîntă Mărie la Sighet. Pe strada principală se înghesuie ultimele modele de BMW-uri, Opel-uri şi Mercedes-uri venite din Italia sau Spania. Nu mai găseşti un loc liber de parcare, chiar şi plătit. Birturile s-au transformat în pub-uri, cafenelele au adoptat nume italiene. Reclamele de pe stradă nu diferă deloc de cele din Capitală. Aceleaşi articole le găseşti în Bucureşti ca şi în Sighet, de la materiale de construcţii de ultimă generaţie, pînă la parfumuri. În piaţa oraşului, produse ucrainene, ungureşti şi poloneze sînt pe toate tarabele. Astăzi, pepenii vin direct de la Dăbuleni, în remorci trase de Loganuri MCV, umplute pînă la refuz. Lanţuri de hipermarketuri sînt deja prezente în oraş, iar concurenţa a cumpărat pe bani grei alte suprafeţe de teren în vederea amplasării unui nou magazin. Numai mall nu este încă. Spălătoriile de maşini nu mai prididesc cu munca. De altfel, nu poţi veni pur şi simplu să-ţi speli maşina, îţi trebuie programare prin telefon. Pizza adevărată, nu din aia congelată, ţi se oferă în foarte multe localuri, investiţii ale italienilor neaoşi în România, cu tot cu bucătari.
Moda este la ea acasă în Sighetul Marmaţiei. Ultimele modele de blugi, cu sau fără ştrasuri, stau bine pe viitoarele mirese sau domnişoare de onoare proaspăt întoarse din Occident acasă, în concediu. Toată lumea ştie că tinerii se întorc în ţară pentru a se însura sau mărita, după postul Sfintei Mării. Ochelari de soare de tip lăcustă acoperă feţe de muncitori în construcţii în jurul Romei, la Madrid sau Paris. Renumitele cizmuliţe perforate şi fără toc sînt multicolore, centurile băieţilor strălucesc în soarele dogoritor. Coafurile sînt chiar şic, alături de „skin heads“ probabil veniţi din zona Borşei. Cu defectul profesional al jurnalistului, aud casetofonul cu manele dintr-un Golf seria 3, buşit bine în faţă, dar neobservat de poliţişti: „...îmi place să fur...“, trădînd probabil ocupaţia proprietarului. Oferta magazinelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte este încă o dovadă că 80% dintre mărfurile produse pe lumea asta sînt „made in China“. Numai la cele alimentare paleta este mai europeană. Telefoane de ultimă generaţie sînt scoase nonşalant pe măsuţele cafenelelor şi multe conversaţii încep cu cuvinte de salut în spaniolă sau italiană.
În această multitudine de personaje şi costume europene, sfios, se mai strecoară vreun bătrînel sau o băbuţă îmbrăcată tradiţional în costum maramureşean, cu năframă înflorată şi opinci de piele. Pe aceştia îi mai poţi vedea doar la Zilele portului maramureşean, în decembrie, sau prin sate.
„Turcul“ s-a dus la Allah de vreo zece ani, iar îngheţata nu mai are acelaşi gust. Pe vremea lui, nu existau prafuri de îngheţată. Doar zahăr, miere, fructe şi lapte proaspăt.
M-am întors în sat. Bunicii se odihnesc de vreo 25 de ani în cimitirul care deja este pe cale de a fi din nou mutat, pentru că nu mai sînt locuri de veci în actualul perimetru. Drumul pînă acolo este asfaltat, iar cimitirul, din cînd în cînd, este curăţat. Cei care vin la morminte de Sfîntă Mărie sînt tot mai puţini. N-am văzut nici un tînăr, cît timp am stat lîngă cei care m-au crescut, vacanţă de vacanţă, în spiritul respectului şi conservării unor obiceiuri de veacuri.
Hotărît lucru, trăim alte vremuri.