Sfînta Fecioară în politică

Sună prost. Sună indecent. Şi totuşi ca patron politic a fost invocată Fecioara în Italia. De curînd, în mai. La mitingul de la Milano pentru europarlamentare, Matteo Salvini, arborînd un şirag de mătănii (ceea ce face tot mai des), i-a înflăcărat pe adepţii Ligii: „Încredinţez viaţa mea şi a voastră Inimii imaculate a Fecioarei, care ne va purta, sînt sigur, spre victorie“.

Liga, partid de extremă dreapta, obţine adeziuni mai ales în mediul catolic tradiţionalist şi în cel sensibil la discursuri populiste. Fostă „Ligă a Nordului“, care milita pentru desprinderea Padaniei de Italia, formaţiunea lui Matteo Salvini vrea să-şi întindă influenţa în toată ţara. Aşa încît a renunţat în 2018 la particularitatea nordică: a rămas doar „Liga“. Fără a renunţa la pretinsul sprijin „de sus“. La manifestările ei, însemnele creştine se îmbulzesc, ca şi cum Cerul întreg i-ar fi susţinător. După succesul la europarlamentare (34,4% din sufragii), şeful Ligii, ministru în cabinetul Giuseppe Conte, a determinat, prin demisia lui, căderea guvernului. Spera să declanşeze alegeri anticipate în care Liga şi-ar fi desăvîrşit succesul. Nu a mers. Coaliţia între Partidul Democrat şi formaţiunea Cinci Stele a putut forma un alt guvern, în care Liga nu mai are parte. Ce să credem? Că Liga, formaţiune antieuropeană, a primit sprijinul Fecioarei la europarlamentare, dar nu şi pe scena naţională? Sau că Fecioara îşi încearcă autodeclaraţii „protejaţi“ ca să vadă cîtă „credinţă politică“ au în ea?

Oricum ar fantaza electoral Ma­tteo Salvini şi ai lui, anexarea Fecioarei şi a Cerului la jocul politic a stîrnit proteste aspre în Biserica Catolică. „Religiozitatea nu e o marfă de supermaket pe care o afişezi ca să obţii consimţămînt“, a scris pe blog-ul său Don Virginio Colmagena, preot în dioceza Milano (citat de Olivier Bonnel în Le Monde, 27 august 2019). Iezuitul Antonio Spadaro, director al revistei La Civiltà Cattolica şi apropiat al Papei, condamnă „indecenţa celui care vinde imaginile sfinţilor în campanie electorală pentru realegerea unui candidat“ (cf. Dominique Dunglas în Le Point, 22 mai 2019). Pietro Parolin, cardinal secretar de stat al Vaticanului, declara pe drept cuvînt: „Politica partidelor divide în vreme ce Dumnezeu aparţine tuturor. A-l invoca pe Dumnezeu pentru sine e întotdeauna foarte periculos“.

E evident: a-l plasa pe Dumnezeu la nivelul unui mediu concurenţial cum e politica – orice fel de politică – înseamnă a l „înjosi“ în sensul cel mai direct al termenului. Înseamnă a-i coborî, a i desfiinţa statura, a-l supune particularului, parţialităţii, partizanatului. Nu e greu de înţeles. Şi totuşi, o mulţime de oameni credincioşi acceptă să-l aibă pe Salvini drept stindard politic, să-l conceapă pe Dumnezeu „de partea lor“, să-L aşeze la nivelul, foarte terestru, al propriilor interese şi spaime socio-politice. Dumnezeu nu mai are dreptul să fie universal, să aibă o iradiere atotcuprinzătoare. Trebuie să se ralieze unei facţiuni, să împlinească sarcini electorale, să patroneze mitingurile Ligii. Nu numai islamiştii libanezi susţinuţi de Iran se pretind „partid al lui Dumnezeu“ (Hezbollah). În Europa, într-o ţară de tradiţie catolică poate apărea, iată, un fenomen similar. Aşa cum a apărut şi în România interbelică, majoritar ortodoxă, cînd arhanghelul Mihail a fost convocat în arena politică. Biserica Ortodoxă Română a condamnat atunci o Mişcare în care religia devenea instrument pentru cîştigarea puterii. Nu era o epocă a comunicării luxuriante, cum e cea de azi. Totuşi, mai discretă, prezentă doar în publicaţiile bisericeşti, reacţia critică a Bisericii a existat (vezi solidul studiu publicat de Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30, Polirom, 2007).

Legiunea se voia un creştinism care să dicteze în stil totalitar întregii societăţi, inclusiv Bisericii. Minus violenţa fizică (dar nu şi cea verbală), Matteo Salvini joacă o carte asemănătoare. Se declară bombastic „părintele a şaizeci de milioane de italieni“, se manifestă sonor (şi activ) împotriva Papei în ce priveşte problema migranţilor, pozează în şeful unui creştinism alternativ. Aşa cum s-a observat, îşi „dilată“ statura publică opunîndu-se unei figuri de talia Papei Francisc. „Matteo Salvini manifestă voinţa izbitoare de a revendica o autoritate asupra Bisericii şi de a federa opoziţiile [conservatoare] faţă de Papă“, spune Alberto Melloni, profesor de istorie a creştinismului la Universitatea din Modena. Care va să zică universalitatea Bisericii Catolice e lăsată mai la o parte. E preferată o Biserică Catolică „naţională“, al cărei vîrf închipuit să fie şeful Ligii.

Dincolo de aberaţiile ideologice în materie de religie, dincolo de încălcarea ostentativă a regulilor laicităţii, Matteo Salvini produce un show de calitate proastă. Face abuz de imagini, gesturi, simboluri creştine pe care, potrivit criticilor săi, le tratează ca marfă de propagandă pentru consumatori nepretenţioşi. Şi totuşi are un neliniştitor succes. De ce?

Sigur că, în mai toată Europa, există astăzi grupuri vulnerabile, sensibile la ideologii brutale. În Italia, improvizaţiile politice cărora le răspunde ameţeala electoratului, criza economică, presiunea migraţiei venite peste Mediterana dau, împreună, un sol pe care poate prinde discursul populist, izolaţionist. Iar, într-o ţară de tradiţie catolică, a anexa religia la acest discurs garantează un spor important de adeziuni. Aceste elemente să fie totuşi de ajuns? Explică ele mulţimea celor care înghit creştinismul de tip show, de tip supermarket al Ligii? Cum de atîţia oameni acceptă ca datele credinţei să ajungă material electoral? Cum de nu sesizează scandalul unui Dumnezeu părtinitor, înregimentat politic? Cum de nu-i contrariază deturnarea imaginilor şi a simbolurilor religioase în recuzită de partid?

După mine, ceea ce îi face uşor de manipulat e şi lipsa de cultură religioasă, de cultură privitoare la religie/religii. Cultură absentă nu numai în mediul laic, al societăţii mari. Ci şi în anumite medii catolice, unde materia creştină e luată mai degrabă în aspectul ei declarativ, pentru profitul identitar al grupului, decît să fie trăită cu chibzuinţă şi trezie critică faţă de evidente distorsiuni.

Sociomorfismul pîndeşte religia nu numai dinspre mentalitatea agresiv seculară. O pîndeşte şi dinspre acea mentalitate religioasă care face din creştinism capital al unui grup, monopol asupra adevărului, instrument de putere. Şi una, şi cealaltă ajung să trateze religia doar ca „fapt social“, potrivit unor criterii, categorii şi interese mundane. Şi una, şi cealaltă îi amputează specificul vertical, universalitatea.

O cultură religioasă – nu confesională – mai larg şi mai solid răspîndită ar fi necesară pentru trăirea laolaltă în societăţile tîrziu moderne. Adepţii secularizării ar trata în mod ceva mai avizat convingerile religioase ale celorlalţi. Adepţii unei credinţe ar evita tentaţia de a-şi reduce religia la funcţii subalterne. În orice caz, fenomenul italian, pe lîngă altele de acelaşi tip, arată cît de primejdioasă poate deveni, pentru o societate laic democratică, lipsa culturii religioase. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Sf. Luca și Fecioara Maria