Sfînta e a poporului!
- practica pelerinajului în România contemporană -
N. red.: Autorul îşi continuă povestea cercetării de teren intitulată „Eu cred în felul meu“, pe care a întreprins-o la pelerinajul din octombrie 2009 cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. Primele două părţi au fost publicate în numerele anterioare.
La ora 09,30 dimineaţa, după şase ore de aşteptare, părăsesc rîndul sub privirile pline de reproşuri ale celor din jur. Jandarmul de lîngă mine mă întreabă dacă vreau să merg doar la toaletă, nu înţelege cum poate ceda cineva atît de aproape de ţinta finală; mai aveam circa două ore, două ore şi jumătate de aşteptare – „dacă ne ajută Dumnezeu şi Sfînta să nu apară parlamentarii, să nu se oprească rîndul“, după cum spunea o voce din jur. Odată ieşit din rînd, mă îndrept către mica esplanadă din faţa Catedralei, acolo unde va avea loc slujba religioasă dedicată Sfintei Parascheva. Pînă să ajung însă acolo, parcurg încă o dată imensul rînd cu privirea, de data aceasta în sens invers. Ceea ce mă izbeşte în toată această diversitate incredibilă este absenţa preoţilor şi a călugărilor din rînd. Sau, mai, bine spus, non-prezenţa lor este acută, te-ai fi aşteptat să fie acolo, nu doar ca administratori ai sacrului şi ai evenimentului, în general, dar şi ca buni păstori, în mijlocul mulţimii.
14 octombrie, orele 11,00-13,00. Slujba dedicată Sfintei Parascheva se află în plină desfăşurare. Exceptînd pelerinii aflaţi în rînd, pot fi distinse două mari grupuri de oameni. Un prim grup asistă la slujbă, înghesuit în faţa estradei sau cu ochii pe un ecran uriaş. Un alt grup, foarte heteroclit, este prezent la marea atracţie reprezentată de pelerinaj. Cinetica este maximă, sînt singurele momente de veritabilă îmbulzeală pe care le-am putut vedea pînă acum. Două curente umane, ca două Gulf Stream-uri în miniatură, dau naştere la diverse fricţiuni şi altercaţii între cei care vor să participe la slujbă şi ceilalţi, simpli gură-cască, turişti sau curioşi. La un moment dat, rîndul se dezorganizează de-a binelea. Se zvoneşte că au venit „parlamentarii“ de la Bucureşti, numele generic acordat aici oricărei oficialităţi. Ei sînt lăsaţi să intre să se închine fără aşteptare, fapt ce strică dinamica rîndului. Cei din spate nu înţeleg ce se întîmplă, împing, situaţia este critică. Starea de iritare este vizibilă. Sub ochiul de sticlă al unei camere TV, o femeie strigă suficient de tare pentru a fi auzită de cei din jur: „Sfînta, draga de ea, nu este a parlamentarilor şi nici a popilor! Ea este a noastră, a poporului!“ Recunosc că m-am oprit în loc, uluit. Strigătul acelei femei închidea în el toată complexitatea relaţiei dintre pelerinaj şi religia populară. Biserica îi percepe pe sfinţi ca pe nişte intermediari între om şi divinitate. Religia populară nu gîndeşte însă aşa, pentru că ea se opreşte pur şi simplu la sfinţi. Astfel, se creează o stare de comunicare extrem de intensă cu sacrul, pe care teologia oficială nu prea a vrut şi nici nu prea a ştiut să-l analizeze de-a lungul timpului, dar care, iată, este o realitate pe teren. Pelerinajele, din multe puncte de vedere, arată toată puterea de creativitate şi spontaneitatea religiei populare, greu de ţinut în frîu de către Biserică. Religia populară ascunde dorinţe şi nevoi profunde de sacru, pe care religia „oficială“ nu le poate satisface. Sau, după cum scria François Isambert, distins sociolog al religiilor, „religia populară datorează mai mult oamenilor şi mai puţin cărţilor“. Imaginea pelerinajului ca scenă publică apare acum în toată splendoarea sa. Toate împrejurimile catedralei sînt împînzite de tarabe mai mari sau mai mici unde se vînd obiecte religioase. Ştefania Stoica, artistă, îşi prezintă ea însăşi CD-urile conţinînd un fel de doine-balade lente, dulcege. Pe măsuţa de lemn din faţa sa stă scris: „Muzică religioasă“. Artista şi-a construit o imagine pioasă (voal negru, rochie lungă, corectă), iar atunci cînd nu este solicitată de clienţi, ţine mîinile încrucişate pe piept. CD-urile sînt realizate artizanal, direct pe blancuri, nu poartă nici o inscripţie. Doar imaginea interpretei pe copertă: ea priveşte spre cer exact ca o Madonă îndurerată.
Inventarul obiectelor religioase propuse spre vînzare, modul în care sînt prezentate şi aşezate, negocierea preţului etc. ar putea constitui obiectul unei prezentări separate. Doar o scurtă enumerare: ceas fosforescent plus crucifix, 20 de lei. „Merge şi cu încărcător de Nokia, domnu’“, spune dezinvolt vînzătorul. Săculeţ vată sfinţită Sfînta Parascheva plus tămîie, plus mini-icoană plastifiată, totul introdus într-un cub de plastic, 3 lei. Candelă plus cărbune, plus tămîie, 10 lei. La o privire mai atentă, plicul de carton vîndut sub numele de „tămîie“ se dovedeşte a fi o aromă indiană oarecare, de genul celor vîndute în orice magazin cu profil oriental din Occident. Candele fumegă abundent, umplînd aerul cu miresme orientale. În imensa lor majoritate, obiectele vîndute sînt fabricate în China, inclusiv straiele preoţeşti. Icoanele mai provin şi din Rusia, via Chişinău. Este foarte greu, dacă nu imposibil, să mai găseşti pe tarabe obiecte care pînă la jumătatea anilor ’90 făceau parte din artizanatul mănăstiresc: cruciuliţe şi crucifixe sculptate, ouă încondeiate, icoane pictate manual, ştergare etc. Tot la tarabe se pot cumpăra o mulţime de publicaţii religioase. Editate în marea lor majoritate extrem de precar (fotocopiate xerox şi legate artizanal) sînt greu de găsit în altă parte, din cauza distribuţiei lor inexistente. Foi volante, broşuri efemere (Iisus biruitorul, stă scris pe una dintre ele), cărţi de rugăciuni. Peisajul publicistic este dominat însă de cărţile dedicate Părintelui Arsenie Boca, pe de o parte, iar pe de altă parte, de cărţile domnului Dan Puric. În multe cazuri, am putut observa cum cele două cărţi, Cine sîntem? şi Omul Frumos, se găseau expuse între alte volume cu subiecte ezoterice sau naturiste. În faţa unei astfel de tarabe cu obiecte religioase, izbutesc să discut cu un jandarm aflat la sfîrşitul serviciului. A fost de strajă în punctul cel mai nevralgic, chiar lîngă raclă. Dialogul se leagă uşor, atunci cînd constatăm că avem acelaşi scop: căutăm icoane „româneşti“ (cu ghilimele, desigur), altele decît cele din Rusia, Ucraina sau China. Mărturiseşte puţin încurcat că a fost ales de comandantul său să stea de veghe chiar acolo deoarece „m-au citit, au simţit că le am cu religia“. După ce încrederea s-a aşternut între noi, îmi propune discret să mă bage în faţă, atunci cînd va fi iarăşi de serviciu.
Printre tarabe, se plimbă un tînăr de circa 30 de ani, îmbrăcat în trening, cu şosete în papuci de plastic. Poartă cu el o listă de semnături. Este vorba de un candidat independent la cea mai înaltă demnitate a statului, cea de preşedinte. Îşi începe de fiecare dată discursul de abordare, cu propoziţia: „Sînteţi de acord ca pelerinii să fie lăsaţi să doarmă în frig, afară, pe jos, în Catedrală? De îndată ce voi fi ales, voi schimba această stare de lucruri!“. După care, întinde cu gest decis, aproape agresiv, tabelul cu semnături curioşilor strînşi cerc în jurul său. Oamenii rîd de el, dar sînt şi persoane care semnează automat, fără a şti de fapt despre ce este vorba.
14 octombrie 2009, seara, după ora 18,30. Condiţiile meteo au devenit iarăşi dificile, temperatura a scăzut la circa 3-4OC. Stă să plouă, ceea ce dă naştere unui sentiment de îngrijorare în rîndul celor aşezaţi la rînd. Compoziţia acestuia s-a modificat vizibil, se pot vedea mulţi tineri din mediul urban, cca 25% din totalul celor prezenţi, după estimările mele vizuale. Pelerinii din satele Moldovei, dar şi ţiganii colorat îmbrăcaţi din nordul şi vestul Transilvaniei au plecat, ceea ce îmi aminteşte de dialogul purtat cu o vînzătoare de carte religioasă. „Pelerinii adevăraţi vin cu patru-cinci zile înainte, mai pe la început. Restul, la spartul tîrgului, mai mult să caşte gura, să facă şi ei cumpărături, să se laude la copii că au fost pe aici.“
Odată cu lăsarea întunericului, se creează adevărate „instalaţii“ religioase. Candele şi lumînări de plastic, plus icoane de mici dimensiuni, majoritatea reprezentînd imaginea Sfintei Parascheva. Mai tîrziu, discutînd cu un preot ce participase la pelerinaj, acesta mi-a spus că ele servesc pentru „a arăta drumul pelerinilor“. Văzut de departe, efectul vizual este copleşitor. În timpul ultimelor staţii, chiar înainte de sosirea la raclă, starea de nervozitate şi nerăbdarea ating punctul maxim. Grupurile devin din ce în ce mai compacte, înghesuiala este mare. „Oameni buni, de ce împingeţi aşa, că doar aţi fost atît de cuminţi pînă acum“, spune un jandarm care încearcă să pară calm. O doamnă care distribuie colivă în pahare de plastic spune că are „prieteni preoţi care sînt chiar acum de serviciu la raclă. Nici ei nu mai rezistă, săracii, sînt epuizaţi după atîtea zile cu mulţimea“. Remarc în treacăt faptul că tarabele improvizate se întind pînă la doar cîţiva metri de raclă. Integrat în rînd, mă apropii de punctul zero al aşteptării, al rîndului, al ordinii stabilite în acea seară acolo. Racla Sfintei Paracheva este depusă pe un fel de mică scenă rectangulară din lemn, cu acoperiş. Locul este înconjurat cu garduri metalice de protecţie, pe care sînt suprapuse folii mari de plastic, protecţie împotriva ploii extrem de violente care a căzut cu o seară în urmă. Un sas în care are loc contactul cu sacrul. În jurul scenei se găsesc mai multe persoane în genunchi, în adoraţie extatică, precum şi mai mulţi părinţi cu copii în braţe, încercînd să se apropie de raclă, fără a sta la rînd.
(va urma)
Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Recent, a publicat cartea Fals jurnal de căpşunar, Editura Institutul European, 2010.